Societatea Cultural-Științifică "Mihai Tican Rumano"

MIHAI TICAN RUMANO

DANSUL CANIBALILOR

POVESTIREA UNEI CĂLĂTORII PRIN GUINEEA (AFRICA)

PREFAŢĂ DE MARIO VERDAGUER

BUCUREŞTI

TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL”,

STR. BREZOIANU 23-25

1931

PREFAŢA

Mihai Tican a fost o prodigioasă revelaţie.

Fărătrucurile marilor turişti, carese intitulează singuri descoperitori de ţări necunoscute, atribuidlu-şi isprăvi, care n-au avut alt teatru decât o imaginaţie stimulată de străduinţa de a câştiga o glorie pedantă; fără acele aere antipatice de fiinţe superioare, care ne fac nouă, celor modeşti, graţia de a ne povesti fantasticele lor aventuri, Tican, cu o corectitudine care îi face cinste, a scris o carte frumoasă, plină de interes, de acel interes fermecător pe care-l prezintă povestirile de lucruri văzute, de episoade observate, de clipe trăite.

Oferindu-ne de curând opera sa „Viaţa Albului înţara Negrului” a cărei copioasă ediţie s-a vândut cu o repeziciune fulgerătoare, el ne-a dat ceva foarte intim, o bucată din viaţa sa rătăcitoare, de neobosit aventurier, plină de realităţi, dar şi de realităţi misterioase, cu scene de un aspect agreabil şi de o reală valoare didactică; ca ceva din viaţă pe care chiar când îl trăim trebuie să ne fie explicat, interpretat de acei magicieni ai spiritului de observaţie clar văzători, de unul din acele spirite senine, care devin eroice în fata unei primejdii.

Tican nu e un stilist. Şi de ce ar fi? E atâta forţă în povestirea sa încât face să se ierte că nu e un cizelator de fraze răsunătoare, un făuritor de expresii sonore, dm acelea care caută, capturând atenţia prin cadenţa eufonică a cuvintelor,să mascheze golul frazelor deşarte. El nu se mulţumeşte cu flori retorice şi construcţiuni savante, care întortochiază stilul şi fac confuze ideile. Modul său de a scrie clar şi simplu, adeseori incorect ca formă, nu răpeşte nici-o licărire din luminoasa măreţie a tablouritorpe care le înfăţişează,viguroase, energice ca nişte aqua forte. Fără îndoială că succesul stilului său constă tocmai în aceea că nu-l are; astfel că opera sa descopere solida ţesătură a unei concepţii măreţe.

Acum ne oferă o nouă carte „Dansul canibalilor" alt capitolalsurprinzătorului roman al vieţii sale de nomadinteligent, analizator perspicace de psihologii, abslractiv interpretator de rituri stranii, care dovedesc absurditatea moralei, a acelei morale, care în Occident impune femeilor să-şi ascundăcu pudoare corpul, lăsându-i faţa descoperită, pe când în Orient îi pretinde acoperirea feţei şi admite goliciunea olimpică a corpului.

În noua sa operă, — prima dintr-o serie, — Tican are momente de o mare intensitate tragică; episoade de acelea pe care citindu-le, cel mai calm om, se îndoieşte că nervii săi affi putut suporta brutala vibraţie a unei emoţii născute din teroare, şi o face cu simplicitateaproprie marilor caractere, caretot astfel asistă nepăsătoare la un actînspăimântător de canibalism, după cum asistă zâmbitori la reprezentarea unei tragedii de

Eschille, stând comod instalaţi într-un fotoliu de orchestră.

Căci nervii acestui simpatic român, care surâde veşnic, sunt de oţel.

Nu e nici un Jules Verne, nici un Ermilio Sargari. Nu e ştiinţific ca cel dintâi, nici fantastic ca al doilea.Dar e mult mai interesant

decât amândoi, fiindcă interesul povestirilor sale constă înaceea că vorbeşte despre ceeace a văzut, şi ceea ce a văzut e atât de ciudat, atât de nou şi în acelaş timpatât de sugestiv încât nu te poţi sustrage farmecului viziunilor pe care le evocă.

Mario Verdaguer, scriitor şiziaristLa Vanguardia–Barcelona

INTRODUCERE

În epoca actuală a materialistului secol al XX-lea, în care viaţa

s-a transformat într-o luptă sângeroasă, din pricina asupritoarei domnii a banului, abundă dezamăgiţii şi nemulţumiţii în special acolo, unde civilizaţia a ajuns la apogeu.

E drept, că obiceiul de a lupta,făcând uz de tot felul de arme, s-a prefăcutîntr-o necesitate mai mult sau mai puţin moralăşi nici nu mai miră faptul că jumătate din populaţia oricărei ţări, încearcă zilnic să înşele cealaltă jumătate ca să-şi asigure existenţa de toate zilele, pâinea aceea pe care doctrina evanghelică a ordonat ca omulsă şi-o câştige cu sudoarea frunţii sale.

Aceasta nu înseamnă însă că nu-l costă multă trudă încercareade a-şi înşela aproapele, căci prin forţa lucrurilor, se întâmplă mai întotdeauna că persoana căreia vrea să-i dea o pisică în loc de iepure, nutreşte aceleaşi intenţii faţă de dânsul. E deci firesc ca această luptă sa fie întradevărînspăimântătoare şi ca deziluziile să succeadă triumfurilor imaginate la care visăm neîncetat. Noi muritorii suntem legaţi de gâtul acelei chemări pe care o numim banul, şi cum laţul cu care suntem legaţideobicei puţin rezistent, se înţelege de ce atât de adesea suntem precipitaţi în prăpastia neagră a ruinei.

Deziluziae drumul lung şi anevoios pe care ne îndreptăm spre prăpastia în care cădem.Şi vine,în sfârşit,o zi în care saune considerăm definitiv învinşi, sau ne simţim din nou atraşi dehimeră, în care caz, oricât de repede trece pe lângă noi, ne agăţăm de ea şi reîncepem din nou primejdiosul nostru exerciţiu.

Mărturisesc că nu toţi avem voinţa de a risca încăodată aventura.

În general, oamenii cuminţi îşi dau însfârşit seama că banul e singura cauză a nenorocirilor lor şi înainte de a se avânta din nou în luptă, sau de a se declara definitiv învinşi, caută un remediu la răul lor. Unii devin melancolici şi rămân prada acelei infirmităţi care se numeşte neurastenie.

Alţii se hotărăsc să se exileze, să părăsească pentru totdeauna societatea civilizată şi sătrăiască restul zilelor lor înlocuri unde nu domneşte blestematul şi cuceritor metal; majoritatea se avântă în căutarea unor senzaţii noi şi primejdioase din acelea în care expunându-şi de mii de ori viaţapot uita necazurile şi dezastrele.

Tot astfel este categoria celor dezgustaţi de civilizaţie care sfârşesc totdeauna avântându-se în căutarea aventurilor şi pericolelor care să le permită să trăiască fără să se plictisească.

Mai toţi aceşti oameni se îndreaptă spre ţările necunoscute sau sălbatice în care legile şi obiceiurile sociale nu le opun nici o piedică morală sau materială, nici împotrivavoinţei, nici a plăcerilor lor.

Am spus cele de mai sus, amice cititor,pentru a te convinge că toţi aceicareîntreprind călătorii dificile în ţările cu o civilizaţie primitivăo fac sub imboldul unor decepţii morale. Dacă n-ar fiaşa, nimeni, eu unul chiar n-aş fi făcut-o, nu s-ar fi avântat în călătorii de explorare, prin Africa, occidentală sau centrală, ştiind mai dinainte pericolele inerente unei asemenea temerităţi.

Eu unul,de pildă, ce căutam în Africa ? De ce am întreprins acel voiaj ? De ce am rămas atâta timp înacele regiuni atât de puţin ospitaliere pentru oamenii din rasanoastră ?

Mărturisesc că-mi punzilnic această întrebare, fără ca până astăzi să-mi fi putut da o explicaţie satisfăcătoare, singura care trebuie să fie şi care putea să măhotărască să mă aventurez în acele regiuni şi să trăiesc între fiare, şi oameni tot atât de primejdioşi ca şi ele. Eram nebun ? Eram neurastenic ?

Nu cred şi nimeni nu mă va judeca astfel citind această povestire care e un mic episoddin teribila şi agitata mea viaţă pe continentul african, care mi-a lăsat în minte o impresie neştearsă. Aceste amintiri care mă întovărăşesc mereu, mă conving că nu sunt un nebun şi că n-am fost niciodată.

Un bun prieten, medic şi scriitor renumit, D-rul Hell, tot atât de cunoscut în Spania cât şi în republicile hispano- americane, şi despre care am ţinut să vorbesc adeseori în presa spaniolă, comentând impresiile sale pe caremi le-a expus asupra antropofagiei şi a voiajelor exotice, m-aasigurat că nu eram un smintit.

D-rul Hell pretinde că nu e nebun acel care întreprinde călătorii exotice, ci dimpotrivă un om dornic de a trăi clipe unice şi diferite de cele obişnuite, de a simţi senzaţii variate, de a-şi întrebuinţa facultăţile sale de energie şi voinţă, de a se instrui în sfârşit studiind şi învăţând lucruri pecare nu le ştiu toţi acei, care au văzut puţine şi careînţeleg şi mai puţin.

Că a asista la un act sălbatec, oribil, contrar moralei ţărilor noastre, nu e o nebunie, atunci când e vorba de a studia civilizaţia şi obiceiurile, un exemplu, omentalitate, un amănunt curios al felului de trai al sălbaticilor ; e tocmai un mod de a învăţa mai mult chiar, de a se instrui, comparând două civilizaţii, cea barbare cu cea rafinată, cea actuală cu cea primitivă.

Nu trebuie să fie unsavant acela care caută să înregistreze manifestările vieţii primitive, spune d-rul Hell, şi cu atât mai puţin poate fi tratat de nesimţitor. Sensibilitatea de educaţie, sensibilitatea de spirit, care fac să simţim repulsiune la vedereaunui lucru sălbatec si dezgustător, şi plăcere conform ideilor, obiceiurilor şi mentalităţii noastre, o avem toţi faţă de delicventul sau de criminalul care atentează la viaţa noastră....

Ce e oare mai teribil ca vivisecţiunea ? Atâţia au condamnat-o ca un act sălbatec şi imoral şi totuşi se practicăîncontinuu de către acei care vor să cunoască tainele vieţii.Ei chinuiesc uniepure făcându-lsă moară încetul cu încetul, nesimţitori la suferinţasărmanului animal şi nu simt repulsiune pentru crimape care o comit împotriva naturii ? De ce ?... Pentru că spre a afla, spre a studia, spre a şti, trebuie neapărat să sesacrifice acel animal, dându-ldrept jertfă ştiinţei.

Acei carespun apoi, — după dr. Hell, — că n-ar fi capabili să reziste la vederea unui act de canibalism de pildă, sunt tocmai acei care nu sunt în stare să adauge nici un punct măcar la cunoştinţele omului modern, pe când aceia carerezistă cu toată repulsiunea care le provoacă acel act, sunt asemenea medicilor care practică vivisecţiunea sau acelora careasistă laaceastă jertfă,aducându-ldrept jertfă ştiinţei.

Nu e apoi nici moral, nici nesimţitor acela care pleacă în căutarea manifestărilor sălbatice, care studiază obiceiurile oamenilor primitivi, depe planeta noastră,îmi spuse d-rul Hell,şi cu atât mai puţini sunt acei careîntreprind voiajuri exotice, căci expunându-se la primejdii de tot felul şi continuu, strâng o comoară de cunoştinţe şi acestea compensează ostenelile şi suferinţele morale si fizice ale exploratorului.

În ce priveşte canibalii, d-rul Hell edesigur unul din învăţaţii care s-au

ocupat cu mai multă râvnă de această chestiune şi am avut ocazie să public ideile sale asupracanibalismului în trecut şi asupra celui din prezent şiviitor, în presa cotidiană din Barcelona, aşa că nu e nevoie să le expun din nou, ele fiind tot atât de cunoscute ca şi personalitatea d-rului Hell.

Nu sunt nebun şi nici n-am fost, întreprinzând călătoriile mele, care răspundeau unei necesităţi spirituale de a afla lucruri necunoscute şi de a trăi în ţări şi într-un mediu de specii omeneşti cese apropia mult de fantastic.

Am petrecut în Africa ? Tovărăşia negrilor, a canibalilor şi a fiarelor mi-a fost mai plăcută decât societatea căreia îi aparţin ? Trebuie să spun fără şovăire că nu.

În odiseea mea, necunoscutul, excepţionalul, riturile barbare mă ispiteau mereu să-mi continuu peregrinărileori cât durau aceste hoinăreli prin păduri.

Fatalismul musulman pusese stăpânire pe mine şi gândindu-mă că aşa trebuie să fi fost scris, mă lăsam dus de soartă. Ea îmi putea scurta firul vieţii tot aşa de bine aici ca în orice capitală europeană. Continuamzi după zi explorările melefără altă preocupare decât de a vedea cât mai multe lucruri necunoscute şi impresionante, şi fără alt scop decât propria mea satisfacţie. Deci,trebuie s-o spun sincer, răbdătorule cititor, că nu mă gândeam deloc la d-ta, pe vremurile acelea.

Cine ştie, era doar poate fatalismul care mă îmboldeaspre continentul

misterios. “Mektub” spun maurii când vor să zică „iremediabil’’. Ei bine, zic şi eu „Mektub’’.. Mektub !Era scris în cartea vieţii.

Mektub. Oricum amluatodeciziefatalăca să scriu aceste pagini pentru tine. Citeşte-le, căci aşa a fost, scris....

CAPITOLUL I

UN SAT PUŢIN CAM ORIGINAL

Ne găseam de mai multe zile în sudul Guineei portugheze ocupaţi să explorăm o pădure extrem de curioasă prin vegetaţia sa şi prin bogăţia nespusă a locuitorilor săi, înţelegând prin aceştia păsările şi celelalte animale, căci locuitori bipezi, în afară de câte o gorilă, n’ain văzut nici unul.

Obosiţi de a vâna, pornirăm spre Tombella, oraş destul de important din acea regiune şi în care, după spusele călăuzei noastre — aveam să întâlnim funcţionari albi.

Fiind dispuşi să ne acordăm câteva zile de odihnă în numitul oraş şi fiind siguri că vom avea din partea autorităţilor aceiaşi primire cordială ce ni se făcea oriunde treceam, înaintam prin pădure dornici să terminăm mai curând lungul şi obositorul drum.

Tovarăşul meu, ca-ntotdeauna era domnul Laffite, amic credincios şi incomparabil camarad, dar de un caracter insuportabil când avea accese de rea dispoziţie.

- Iar o să petrecem o noapte în pădure ! exclamă el, scoţând un oftat.

Eu, care cunoşteam bine pe tovarăşul meu, interpretai aoeste cuvinte în adevăratul lor sens. Bunul Laffite vroia să spună: Asta e culmea ! Să mai petrecem vre-o noapte în pădure !... Turbez că nu mă pot culca acum într-un pat bun. Privii şi înţelesei îndată că era în prada descurajării.

În fond şi eu simţeam o oarecare oboseală fizică şi morală, dar caracterul meu răbdător nu se exterioriza niciodată în protestări nefolositoare.

— Curaj ! îi răspunsei. Aceasta va fi ultima noapte pe care o vom petrece în pădure, căci călăuza noastră ne va conduce la Tombella pe drumul cel mai scurt şi ne asigură că mâine vom ajunge.

În argo-ul funcţionarilor francezi, care fac serviciul în posturile înaintate ale posesiunilor coloniale, sunt câteva cuvinte pe care nu le înţeleg şi nu le interpretează exact decât acei care au fost prin acele locuri.

Printre acestea sunt de pildă : „Caffard”, „Sudanite” şi „Saharite”.

Aceste cuvinte nu sunt goale şi lipsite de sens, ci exprimă o infirmitate spirituală, care loveşte pe acei care trăiesc vreme îndelungată departe de patrie şi de oamenii din rasa lor. În spanioleşte e un cuvânt, care defineşte bine această stare de suflet şi acela e „annoranza” care echivalează cu românescul „dor”.

Îndrăcita dispoziţie a prietenului meu. nu era altceva decât asta. El era în plină criză a acelei oboseli de viată, prin care trece cineva, care a petrecut mai multă vreme cutreierând pădurile şi pustiurile, departe de societate.

În astfel de ocazii omul jură pe toate tonurile că niciodată nu va mai face nebunia să ducă o astfel de viaţă. Dar de fapt după 3 su 4 săptămâni, abia, e iarăşi cuprins de „caffard” şi ..saharite” care îl îmboldesc din nou să plece în pădure şi pustiu, departe de societatea de care-şi amintea cu atâta dor....

Nu era prima oară când amicul meu prezenta simptome alarmante de „saharite” şi de aceea eram sigur că nu sosise încă momentul să punem capăt hoinărelilor noastre, de vreme ce îndată ce vom fi stat cât va timp liniştiţi şi în siguranţă în vreun oraş, tot el avea să-mi propună să ne reluăm călătoriile.

- La ce te uiti, Kader ? strigai călăuzei noastre dându-mi seama că dase ordin de oprire şi că se urcase într-un pom.

- Se vede un sat colo, musiu, îmi răspunse el arătând spre Nord.

- N-o fi cumva Tombella, întrebă Laffite.

- Nu, musiu., nu e Tombella-

Kader era un ghid cinstit, credincios şi sincer. Niciodată mu făcea imprudenţe şi nu spunea vre-o minciună. Când nu ştia vreun lucru prefera să-şi mărturisească neştiinţa decât să dea informaţii imaginare cum fac de obicei mulţi din colegii săi. La întrebările noastre repetate dacă ştia cumva ce localitate era, el ne răspunsese categoric că „nu” adăugând, că luase acel drum spre a ne satisface dorinţa de a ajunge mai curând la Tombella.

- Să mergem acolo ! zisei eu.

- Eu nu cumosc satul ăsta, musiu, repetă bunul Kader, clătinând capul cu neîncredere.

- N-are a face ! Înainte ! strigă Laffite, caredupă cum am spus nu se gândea laaltceva decât s-ajungă mai curând într-un loc populat de oameni.

Călăuzase coborî din pom şi convoiul porni din nou îndreptându-se spre satul pe care-l desluşirăm în curând la picioarele unei mici coline.

Kader, ca de obicei, mergea în fruntea celorlalţi şi nu părea tocmai mulţumit de hotărârea noastră. Se credea în tot momentul răspunzător de nenorocirile ce puteau să ni se întâmple şi căuta să evite primejdiile prin toate mijloacele ce-i stau în putinţă. În împrejurarea de faţă ordinul nostru fusese categoric şi bietul om nu îndrăznise să protesteze. Pe când îşi continua drumul avea aerul unui om pe care-l apăsa un gând îngrijorător. Douăzeci de minute mai târziu puturăm distinge mai bine satul.

Era unul din acele nenumărate cătune africane pe care călăuzele le numesc pompos sat, dar care în realitate nu sunt decât o adunătură de câteva colibe primitive aşezate fără nici o ordine sau vre-o armonie.

O potecă zgrunţuroasă ducea spre acel sat dacă, după cum am mai spus, se putea da acest titlu unui astfel de loc şi convoiul nostru porni într-acolo, după ce credinciosul nostru Kader cercetă încă odată cu privirea împrejurimile.

Zărirăm câţiva oameni care şedeau jos în faţa colibelor, ţinând în mâini lănci lungi cu vârful de fier.

Îmbrăcămintea lor nu era, ce e drept, prea complicată, căci se reducea la un mic şort de piele. Ca compensaţie a acestui costum rudimentar, purtau la braţe şi la picioare un fel de salbe şi brăţări grele.

Aspectul satului era tot atât de exotic ca şi al locuitorilor săi. Colibele erau de formă rotundă şi construite din trunchiuri de arbori care formau duşumeaua. Pereţii erau făcuţi din argilă şi paie, iar acoperişurile erau făcute din ramuri şi frunze uscate, peste care, ca să nu le ia vântul erau aşezate numeroase pietre.

Aceste locuinţe n-aveau uşi şi intrarea era formată de o deschizătură înaltă de vreun metru, aşa că pentru a intra în casă, cineva trebuia să-şi îndoaie spinarea.

Oamenii, care şedeau în fata primeilor colibe, cum zăriră caravana noastră, se sculară în picioare şi cu mâinile streaşină la ochi spre a se feri de soare, căutau să distingă cine eram.

- Nu par tocmai sălbatici, observă Laffite.

- În adevăr, aşa îmi pare şi mie, răspunsei eu.

Kader, în timpul acesta, se apropie de noi ca să ne spună că trebuie să fim gata să ne apărăm în caz când indigenii ne-ar fi atacat. Se vedea că nu era deloc liniştit.

Oamenii de care am vorbit mai sus dispărură brusc din faţa noastră, dar se întorseră foartecurând în număr mult mai mare.

Când furăm la o distanţă de o sută de metri de dânşii ne scoborârăm din hamacuri şi ne pregătirăm să întrebăm prim mijlocirea călăuzei noastre, dacă vreunul din şefii tribului vorbea franceza sau portugheza.

Trebuie să spun că nici eu şi Laffite şi mai puţin nu vorbeam limbă portugheză, dar aceasta nu ne fu o piedică, deoarece totdeauna izbutisem să ne înţelegem cu indigenii servindu-ne de un amestec de cuvintespaniole, române şi franceze.

Credinţa noastră, pe care Kader n-o împărtăşea, era că vom găsi în acel sat vreun şef ospitalier, care să ne arate drumul cel mai scurt pentru a ajunge la Tombella.

Negrii aşteptau neclintiţi şi fără a vădi nici o teamă, ceea ce mă făcu să cred că nu eram noi primii albi care treceau prin acel sat.

Kader le adresă cuvântul în diferite dialecte de ale ţării pe care le cunoştea Ca toate călăuzele pentru expediţii în interiorul continentului.

În sfârşit izbuti să se înţeleagă şi după ce le comunică dorinţa noastră de a saluta pe şeful lor, doi dintre negri intrară în colibe pe când ceilalţi rămăseseră la locurile lor hotărâţi să ne împiedice intrarea în sat, dacă am fi continuat să ne apropiem. Mai multe femei, atrase de curiozitate,

ieşiră din colibe şi ne priveau cu o vădită plăcere.

În sfârşit apăruşi şeful tribului.

Era un om de vreo 50 ani şi cadovadă materială a autorităţii sale, purta un şorţ mult mai mare ca al celorlalţi sălbateci şi un număr mai mare de brăţări la mâini şi la picioare.

Cu cea mai mare gravitate se plecă până la pământ, salutându-ne iar noi răspunserăm în acelaş mod la exagerata sa politeţă.

Kader, îl întrebă dacă vorbea vreo limbă europeanţă, Ia care el răspunse că vorbea portugheza şi franceza,ceea ce ne determină să începem convorbirea în franţuzeşte. Dar ne convinserăm în curând că şeful nu ştia decât vreo 6 cuvinte spanioleşti şi vreo 10 sau 12 franţuzeşti. E lesne de înţeles,deci, că în convorbirea noastră nufăcurăm o prea mare risipă de elocvenţă mutuală.

Oricum, izbutirăm să ne facem să fim înţeleşi şi furăm invitaţi să vizităm satul, lucru la care consimţirăm după ce ne consultarăm cu Kader.

Înaintarăm,deci,printre colibe, precedaţi de şef şi de cei doi războinici careîl vestiseră de sosirea noastră. Laffite, eu, Kader, şi escorta noastră, îi urmau în grup complet, iar după noi veneau toti oamenii, femeile şi copiii tribului.

Satul se compuneadin vreo 20 de colibe şipopulaţia se reducea la vre-o 50 de persoane.Această grămadă de colibe primitive se numea „Somor”, iar şeful tribului purta acelaş nume.

Şeful Somor, deci, ne dete să înţelegem cu un aer de orgoliu, că voiajase mult şi că trăise pe teritoriul francez, unde desigur că învăţase puţinele cuvinte franţuzeşti pe care şi le mai amintea şi dintre care avea o predilecţie vădită pentru verbul „manger", — a mânca, — pe care îl repeta adesea.

Un amănunt ne atrase atenţia şi anume că majoritatea salbelor pe care le purtau bărbaţii şi femeile erau făcute din dinţi, care mai curând păreau de provenienţă umană decât de la animale.

Kader, pe de altă parte, observă şi ne comunică cu vădită emoţie că în apropierea colibelor, erau oase omeneşti, care păreau să fi fost arse.

— Poate că nu-şi îngroapă morţii şi au obiceiul să-i ardă ! zise Laffite.

— Nu cred, răspunsei eu, pe când Kader clătină din cap cu un aer care denotă o serioasă îngrijorare.

Intrarăm în casa şefului, căruia îi dau acest titlu pompos, fiindcă era mai mare decât celelalte colibe, cu toate că era neîncăpătoare pentru cele 43 de persoane care formau expediţia, ceea ce făcea ca oamenii din escorta noastră să rămână afară.

Pentru a intra în acel „palat” trebuia să ne înconvoiem până la pământ, dar odată înăuntru observarăm nu numai că încăperea era înaltă în tavan, dar că primea şi destulă lumină prin spaţiul, care rămânea

deschis între acoperiş şi pereţi şi prin ferestrele cu care erau prevăzute.

Precedaţi de şef, vizitarăm locuinţele sale particulare, dintre care o pătrime era ocupată de soţiile sale. iar restul de el. Ne aşezarăm apoi pe piei de animale, printre care multe de maimuţe şi admiram tocmai rusticul mobilier al colibei, când Kader se plecă spre mine şi îmi spuse cu un accent de uimire şi de teroare

- Musiu ! Mi se pare că sunt antropofagi.

- Haida-de ? răspunsei eu, fără a-miputea stăpâni o tresărire, cum ţi-a venit în minte o asemenea grozăvie ?

- Priveşte, răspunse călăuza noastră, arătându-mi cu privirea trei recipiente ovale, pe care le adusese una din femeişi care fără îndoială aveau săservească spre a ni se oferi vreo băutură.

Aţintii ochii asupra acelor recipiente, care păreau nişte vase mari şi nu-mi putui stăpâni un gest de profundă oroare, recunoscând ce erau...

Întorcându-mă la Laffite, văzui că şi el pricepuse ce erau acele macabre vase şi că ne privea cu o negrăită groază....

CAPITOLUL II

OSPITALITATEA ŞEFULUI ANTROPOFAG

Din locuinţa alăturată de ceea în care intrasem, celelalte două soţii, ale şefului aduseră un vas făcut dintr-un trunchi de arbore scobit.

Vasul conţinea unlichid, care părea a fi vin de palmier şi din el turnară lichid în recipientele care ne umpluseră inima de spaimă.

Cele trei soţii luară apoi vasele şi le apropiară de noi, oferindu-ne câte unul fiecăruia.

Moment teribil a cărui amintire numai, mă înspăimântă !

Şeful, stând în faţa noastră, ne privea zâmbind şi se bucura poate de spaima ce se citea pe feţele noastre, dacă astfel se poate numi dezgustul, enervarea şi oroarea, ce ne stăpânea întreaga fiinţă.

Cele trei sălbatece stăteau în faţa noastră, oferindu-ne vasele, dar numai Kader îndrăzni să întindă braţul ca să ia oribilul pahar...

Laffite şi cu mine, scârbiţi, zăpăciţi, stăteam nemişcaţi, pe când sudori reci ne scăldau fruntea.

Presupun căcititorul aînţeles de ce natură erau recipientele în care ni se oferea vinul şi că-şi închipuie starea noastră de spirit în acele clipe.

Îmi amintii deodată celebrele „memorii” ale lui Willy Hells, în care descrie suferinţele sale, când într-o situaţie analoagă cu a noastră, se văzu silit să mănâncedintr-o farfurie, care era partea superioară a unui craniu omenesc.

Veţi înţelege revolta şi dezgustul ce-mi produse vederea acelei farfurii, spuneaWilly Hells, dar ce puteam face în situaţia în care eram ? Ştiam din experienţă, că antropofagii nu numai că se servesc de astfel de vase, dar că le şiplace să silească pe acei. carenu practică oribilul lor obicei, săle întrebuinţeze. Ştiam deasemenea,că cel mai bun mijloc spre a nu trezi în acei oameni pofta de a mă mânca, era să nu arăt nici un fel de repulsiune faţă de acele vase. căci după cât se pare e absolut dovedit că antropofagii nu se mănâncă între dânşii şi-lconsideră ca pe un adept al lor,pe acela care nu arată repulsiuneşi care mănâncă din macabrele lor recipiente”.

Willy Hells povesteşte apoi ce sforţări supraomeneşti a făcut ca să mănânce din acele vase, izbutind astfel să trăiască în mijlocul unui tribde canibali africani timp de două săptămâni.

Negăsind alte cuvinte, voi spune,deci,de-a-dreptulcă vasele în care ni se oferea vinul de palmier nu erau altceva decât partea superioară a unor cranii omeneşti.

Nu ştiu dacă şi Kader ştia că e primejdios să refuze de a bea din astfelde vase. Ştiu doar că bietul omfără a-şi putea înfrâna cu totul repulsiunea pe careo simţea... întinse mâna, luăcupa... bâlbâi câteva

cuvinte arabe, care trebuie să fi fost vreo invocaţie către D-zeul său şi ducându-şi oribilul pahar la gură, îl goli dintr-odată!

Laffite şi cu mine priveam pe călăuza noastră cu o adevărată groază, fărăa îndrăzni să facem cea mai mică mişcare, sau să rostim o vorbă măcar.

Acesta a fost unul din acele momente în care chiar omul cel mai curajos îşi pierde sângele rece. În ce mă priveşte, vă pot asiguracă aş fi preferat să mă văd în faţa unui leu sau aunui şef alunui trib de canibali oferindu-mi vinul în cranii omeneşti.

Kader înţelese că Laffite şi cu mine am fi preferat să murimdecât să primim invitaţia şi înapoind paharul săuuneia din femei îi spusecâteva cuvinte, pe oare apoile traduse şi care însemnau:

Şeful aprobă cu o uşoară înclinare a capului dar înţeleserăm că scuza lui Kader nu-i convenea.

Întot cazul, poruncifemeilor să nu mai aştepte.

Ele se supuseră şi se retraseră în odaia de alături. Apoi şeful ne întrebă dacă în locul vinului doream altceva, şi dacă îi vom face cinstea să dormim în casa sa, încare scop el şi cu soţiilesale se vor duce să doarmă într-o altă colibă.

La această amabilă, darpuţin plăcută invitaţie răspunserăm că nu voiam să-i pricinuim nici o supărare şi că vom dormi afară din sat deoarece, în orice caz n-ar fi încăput în casă toţi oamenii careformau escorta noastră

-Câţi sunt ? întrebă el cu un vădit interes.

-Treizeci şi trei — răspunse călăuza noastră — dar la o mică distanţă ne urmează altă caravană compusă din doi albi şi şaptezeci de negri.

Înţelegând că Kader spunea această minciună pentru a intimida pe şef, nu îndrăznirăm să zicem nimic, lăsându-lsă procedeze în modul în care credea de cuviinţă.

—-Alţi şaptezeci ! murmură şeful, vădit contrariat.

Apoi,după un moment de gândire, adăugă :

-Voi trei puteţi dormi aici şi oamenii voştri afară din sat, iar când va veni şi cealaltă caravană, ceilalţi doi albi vor putea sta totaici.

Fără îndoială, şeful sălbatecilor îşi dase seama de jocul lui Kader şi înţelesese că nu exista o altă caravană. Mai şiret decât noi, se prefăcea că dă crezare celor ce-i spuneam şi insistă să rămânem în casa lui, în aşamod, încât era greu să refuzăm invitaţia, fără a nu vădi neîncredere şi a-lofensa..

Călăuza noastră încercă să iasă din încurcătură spunând că negrii noştri n-ar primi să rămâie afară fără noi şi că pe de altă parte, trebuia să aşteptăm cealaltă expediţie afară din sat, adăugând şi alte scuze de puţină importanţă. În scurt, făcu tot ce putu pentru ca sălbateculsă nu

insiste să rămânem, dar argumentelelui Kader le răsturna cu uşurinţă şi însfârşit ne făcu să înţelegem că l-am fi ofensat foarte grav neprimind ospitalitatea sa..

— Ascultă, îi spusei eu, scurtând discuţia care ameninţa să ia o întorsătură urâtă. De vreme ce o doreştivom rămâne aici. Oamenii mei vordormi afară din sat, dar patrudintre ei se vor aşeza la uşa colibei noastre pentru cazul când am avea nevoie de ceva. Tu-mi pari un om cumsecade, dartrebuie să te vestesc că dacă oameniităi fac vreunrău alor mei, te vom pedepsi.Noitrei şi cei doi albi, carevor sosi în curând, avem puşti, revolvere şi gloanţe, din care, după cum vezi,avem în centiroanele noastre destule ca să omorâm pe toţi oamenii din două sate cât al tău.

Şeful, ascultând discursul meu, păru contrariat şi totdeodată mi se păru că citesc în gândulsău că renunţă la o ideie care-lispitise.

— Fie cum vrei,zise el, după ce-şi scăirpină bărbia cu un aer gânditor.. Vor rămâne cu voi patru servitori... Eu vă voi aduce de mâncare, căci sunteţi oaspeţii mei.

Abia rămaserăm singuri în colibă şi ne puserăm să studiem, cu sânge rece, situaţia noastră.

Somor şi soţiile sale se retraseră ca, să dea ordine pentru cina noastră, astfelcă aveam timp destul ca să hotărâm ce era prudent de făcut.

Nu încăpea nici o îndoială că ne găseam într-un trib de antropofagi şi că, în consecinţă, nu le era greu să proiecteze să ne mănânce, lucru carese înţelege dela sine, nune bucura de fel.

Somorami nu erau numeroşi, dar toţi erau înarmaţi cu lănci pe când oamenii noştri n-aveau decât nişte bâte.

Laffite şi cu mine aveam arme de foc, dar ce puteam face noi trei împotriva unui trib întreg ? Ne gândeam că poate ar fi fost mai prudent să ne depărtăm de acel sat fără a mai pierde timpul, dar aceasta prezenta serioase dificultăţi mai alesdacă indigenii se opuneau pe faţă plecăriinoastre şi ne vedeam siliţi în acest caz să luptăm. Chiardacă am fi ieşit învingători n-am fi putut evita unele pierderi şi tocmai aceasta trebuia evitat cu orice chip.

Kader era de părere că trebuia să petrecem noaptea în acel sat. Cititorul îşi aminteşte că zărind satul, ne spusese să n-avem nici-o încredere, dar acum îşi schimbase opinia.

că ne e frică şi ştiţi căacesta e cel mai rău lucru pe care-lpoţi face când e vorba de sălbateci. Trebuie să le arătăm încredere şi să fim şireţi.Aceasta e părerea mea.

O găteală impresionantă

Lucrul de care netemeam mai mult era să nu ne atace în timpul nopţii. La lumina zilei era mai uşor să ne apărăm, mulţumită armelor noastre de foc, dar în timpul nopţii ştiam din experienţă ce greu e de tras asupra

negrilor, al căror corp formează cu întunericul un tot dincare nu se poate desluşi nimic.

Gândindu-mă la ceeace trebuie să facem, nu ştiu dece, îmi amintii de scrierea lui Willy Hells şi teoria sa, dupăcare canibalii nu mănâncă niciodatăpe acei, careca şi ei consumă carne omenească.

- Dacă i-am face să creadă că suntemantropofagi ? spusei tovarăşilor mei, după ce-i pusei în curent cu teoria lui Hells. Dacă am aranja astfel lucrurile încât să creadă că suntem mâncători de carne omenească ? Ce spuneţi ? Vreţi să cer şefului să ne lase să mâncăm carne de om ?

-Ce face ? întrebă Laffite, tresărind. Ce vrei să zici ?

- N-ar fi rău, zise Kader în acelaş timp.

-Explică-te, insistă Laffite cu un accent de dezgust. Ai cumva pretenţia să spui că ai suferi înspăimântătorul spectacol să ţi se servească la masă o pulpă de om friptă sau vreo mâncare de carne omenească ? Şi mai presus de toate, ai fi în stare să...

Văzând spaima, care se reflecta, pe chipul amicului meu nu-mi putui stăpâni râsul. Bietul om îşi închipuia că-i propuneamsă mănânce carne de om, ca şicând ar fi fost cel mai natural lucru din lume.

-Da de unde ! răspunsei eu. Nu te speria.. Ceeace propun eu e să găsim mijlocul de a trece drept canibali, cum a făcut Willy Hells, lucru care ne-ar permite să evităm orice primejdie.

Laffite rămase gânditor.

-Principalul e că nu văz posibilitatea de a trece drept antropofagi fără a consuma oribila lor mâncare, zise el brusc, privindu-mă.

-Aici e problema, amice Laffite, îi răspunseieu, cu un ton grav.

În acel moment intră în colibă şeful tribului, având pe faţă o expresie de mulţumire intensă.

Neîntrebă unde şi la ce oră voiamsă prânzim.

Kaderîi răspunse că ora ne era indiferentă, deoareceaveam obiceiul să mâncăm când ne era foame. Cât pentru loc, el îi spusese că albii nu mănâncă niciodată în aer liber şi că dacă trebuia neapărat să mâncăm afară dincolibă, negrii noştri vor ridica unuldin corturile pe care le avem cu noi.

O mamă cu un pui de canibal

Cu acest nimerit răspuns, Kader pregătea terenul pentru cazul când ne-am fi decis să trecem drept canibali.

Auzind cele ce-i spunea călăuza noastră, şeful răspunse căni se va servi prânzul în casă. Adaugă de asemenea că nimeni nu ne va supăra cu prezenta în timpul ce vom mânca, căci el dorea să rămânem mulţumiţi de ospitalitatea sa.

- Perfect i Foarte bine ! exclamă Laffite.

-Ce ti se pare foarte bine ? îl întrebai eu încet.

-Că vom rămâne singuri !În modul ăsta ne va fi uşor să-i înşelăm, îmi răspunse el cu vădită mulţumire.

Somor întrebă pe călăuză ce spunea tovarăşul nostru, căci acesta vorbea, o franţuzească „pointue” adică grea de înţeles de cine nu posedă la perfecţie această limbă.

Kader ne întrebă dinochi înainte de a răspunde, căci deşi nu înţelesese ce spusese Laffite, îşi închipuia după conversaţia avută înainte de venirea şefului.

Cu un gest îl făcui să înţeleagăcă eram decişi să trecem drept canibali autentici.

El zâmbi, dându-mi să înţeleg că ştie ce înseamnă asta.

- Ne aşteptăm să ne dai ceva,bun de mâncare, zise el adresândiu-se lui Somor. Dorim chiar, fiindcă atâta miecât şi albilor ne place foartemult... Ei au încercat pentru prima oară în tribul Soderk şi de atunci nu mai vor altă carne; deaceea vor să mănânce singuri.Ei nu-ti vor spune, însă eu ştiu şi de aceea ţi-o comunic. Le vei da o adevărată dovadăde atenţie, dacă le vei oferi...

Şeful păru extrem de surprins. Iar noi, fără a înţelege discursul călăuzei noastre, ne dădurăm seama că spusese ceva la care sălbatecul nu se aştepta. Acesta rămăsese un moment pe gânduri şi apoi se înclină zâmbind şiieşi din colibă ca să dea ordinele necesare.

Îndată ceieşi, Kader ne puse în curent cu cele ce spusese şefului antropofag, adăugând că, după impresia lui personală, primejdia era înlăturată pentru un moment. Trebuia,deci,să procedăm astfel încât nimeni să nu ne descopere primejdiosul nostru joc.

În momentul acela ne amintirăm de oamenii din escorta noastră şi de nevoia de a lua precauţiunispre a împedica să fie atacaţi.

Spusei,deci,lui Kadersă aleagă patru oameni dintre cei mai de încredere spre a intra în sat, iar pe ceilalţi să-i pună să ridice lagărul afară din trib şi să stea de veghe noaptea.

CAPITOLUL III.

OSPĂŢUL DE CARNE OMENEASCĂ

Când rămăserăm singuri Laffite şi eu examinarăm cu sânge rece situaţia noastră.

Noi doi şi Kader n-aveam să ne temem de nimic, de vreme ce ceipatru oameni cărora Somor le dăduse voie să intre în sat, aveau să vegheze toată noaptea lângă colibă. Dar ceeace ne îngrijora erau negrii noştri. Cum s-ar fi putut apăra în caz când sălbatecii ar fi fost tentaţi să punămâna pe câţiva dintre ei în scop de a-şi aproviziona cămara cu alimente ?

-Ar fi trebuit să spunem că toţi suntem antropotagi, zise Laffite.

-Şi cum am fi făcut ? întrebai eu. Mâncând în aer liber ar fi fost siliţi să mănânce şi ei...

- Desigur, desigur! Nu-mi mai spune !... exclamă prietenul meu. Pe de altă parte oamenii noştri nu cred să ştie că ne aflăm într-un trib de antropofagi.

-Aşa e... Afară numai dacă nu i-o fi pus în curent Kader.

În acel moment intră călăluza noastră şi-l întrebarăm dacă totul era aranjat ca să evităm o nenorocire oamenilor noştri.

-Totul o să meargă bine, răspunse el. Oamenii noştri sunt informaţi de primejdia la care sunt expuşi şi de necesitatea de a veghea cu atenţie toată noaptea.

Ei pregătesc în momentul acesta lagărul şi vor aprindefocuri mari. Afară de asta le-am încredinţai fluierul ca să dea semnalul la cea mai mică primejdie.

- Ai ales pe cei patru, caretrebuie să vinăaici ?

- Sunt la uşă.

Şeful tribului intră în acel moment. Venea râzând şi se aşeză jos, întrebând pe Kader dacă eram mulţumiţi de el.

Călăuza noastră îi răspunse afirmativ şi dispus să-i laude splendoarea şi să-i mulţumească anticipat îl întrebă dacă avea carne suficientă pentru toţi oamenii noştri.

- Nurăspunse el. Alaltăieri am vânat trei bucăţi bune. Dar nici ieri, nici azi n-amavut norocul să prindem ceva bun.

— Ce păcat! răspunse Kader. Dar nu te îngriji. Mâinetevom ajuta noi să vânezi şi vei prinde pradă din belşugcăcinimic şi nimeni nu e în stare să scape cu viaţă dinfaţa puternicelor arme ale oamenilor albi.

* *

Sosi însfârşit şi ora prânzului.

Femeile şefului intrară în colibă aducând mâncare pe o enormă farfurie făcută dintr-obucată de trunchi de arbore. Farfuriape care

ne-opuseră dinainte după toate regulile savoir-vivre-lui canibalic.

Dacă ni s-ar fi spus că acele bucăţi de carne friptă erau o suculentă friptură de vacă sau un delicios muşchi de porc, le-am fi mâncat cu o

adevărată plăcere. Aspectul acestei cărni era identicca al oricăreialteia. Aveaaceeaşi culoare şi acelaşi miros plăcut.

Şi totuşi... numai la gândul că era vorba de rămăşiţe omeneşti, simţeam un dezgust şi o nelinişte nemaipomenită.Femeile se înclinarărespectuos şi se retraseră Privind pe Kader,care manifestând o bucurie pe care era departe de a o simţi ne invita surâzând să privim macabra mâncare... Laffite şi eu, tremurând şi simţind inimile bătându-ne cu furie în piept, mai îngroziţi chiar decâtcând ne oferiseră vinul în lugubrele cranii n-am putut să ne ascundem puternica noastră emoţie şi răspunserămîmbietorului gest al călăuzei cu un surâs, care era o strâmbătură dureroasă menită să arate femeilor satisfacţia pe care o simţeam....

Clipe de neuitat, care mi s-au săpat în mintedâre de foc !

- Dă la oparţe,pentru Dumnezeu, mâncarea asta,bâlbâi Laffite, îndată ce am rămas singuri.

Supunându-se acestui ordin imperios,bunul Kader puse mâncarea

într-unul din colţurile colibei.

-Cine ştie, murmură el, după ce o luă din faţa noastră, dacă n-am mâncat vreodată, fără să ştim, din astfel de carne !

Această reflexie a călăuzei noastre îmi aminti de infamul Hartmann, celebrul, măcelar din Lipsca, care-şiasasină vreo duzină de logodnice şi le vându carnea în cutii de conserve. Câţi germani vor fi mâncat carne omenească înainte ca Hartmann să fi fost descoperit şi arestat. Fără îndoială că conservele acelui măcelar erau considerate ca superioare multor de altă marcă. Dealtminteri e lesne de înţeles, deoarece victimele bestialului măcelar, patru fete între 17 şi 21 de anierau fragede în sensul propriu al cuvântuluişi fără nici o tendinţă de poetizare...

Dar pentru a izbuti să înşelăm, după cum proiectasem, pe şef şi pentru a ne linişti spiritelenuera de ajuns să depărtăm din faţa noastră macabra şi desgustătoareamâncare, ci trebuia neapărat s-o facemsă dispară. În modul acesta, Somor avea să creadă că făcuserăm cinste prânzului său.

Călăuza noastră, luând farfuria azvârli conţinutul prin una din ferestre.

-Dar,bine, ce faci?îistrigai surprins. Vor găsi afară carnea şi vor descoperi înşelăciunea.

- N-aveti grijă,răspunse Kader. Unul din oamenii noştri aşteaptă afară ca să îngroape imediat ceace am azvârlit.

Când ne mai liniştirăm, după ce am văzut dispărând pe fereastră ceeace ne producea atât desgust şi groazăieşii din colibă însoţit de Kader şi prin mijlocirea lui comunicai celor patru oameni din escortă ce aveau de făcut în timpul nopţii-

Insistai asupra necesităţii de a ţine aprinse patru focuri, câte unul în fiecare punct cardinal al colibei şi de a nu dormi toată noaptea spre a preveni primejdia de a fi atacaţi de antropofagi.

După ce insistai asupra acestor puncte, intrai dinnou în ,,palatul’’ nostru şi pusei pe Laffite în curent cu cele ce poruncisem, spre a şti dacă credea necesar să adoptăm vreo altă măsură de precauţiunela care eu nu mă gândisem.

Nu mâncasem de mai multe ore şicăscam mereu din pricina oboselii pe care era firesc s-o simţim, ţinând seama de drumul pe care-l făcusem în ajun.

Aveam destule conserve de carne, — nu de marca Hartmann, bineînţeles, — dar amintirea celor ce văzusem ni se săpase atât de adânc în minte, încât mă simţeam incapabil să mănânc din ele, cu toate că eram sigur că era excelent corned-beef din Canada. Tovarăşul meu, Laffite simţea aceeaşi repulsiune.

— Să nu-mi mai vorbeşti de carne şapte luni de aici-nainte! îmispuse el cu un gest de adânc dezgust. Numai când vorbesc de ea simt că mi se urcă stomacul la gât!

Cât pentru Kader, nu spunea nimic, darcred că nu s-ar fi lăsat să fie rugat ca să dea gata un kilogram de conserve.

Se făcuse noapte... Negrii noştri aprinseră patrufocuri mari, iar locuitorii satului se retrăseseră în colibele lor. Tăcerea maiestoasă a nopţii tropicale, — o noapte liniştită şi plăcută, care umplea sufletul de o infinită melancolie, — nu era turburată decât de pârâiturile lemnelorcare ardeau în foc.Liniştea era atât de absolută era cam lao jumătate de oră după ce se făcuse noapte deabinelea. Laffite propuse să ne culcăm.

Având în vedere precauţiunile pe care le luasem, am crezut şi eu că era bine să ne odihnimo oră spre a căpăta forţe noi pentru ziua următoare. Dar Kader, auzind aceasta, ne preveni, că ar fi fost primejdios să dormim în asemenea împrejurări şi că făcând astfel

ne-am fi expus la surprindere din partea sălbatecilor.

Gândindu-ne mai bineînţeleserăm motivul care inspira pe Kader şi am hotărât să petrecem noaptea stând de veghe şi–ceeace era şi mai rău, — în picioare în faţa fiecăreia din cele trei ferestre ale ale colibei.

Această ultimă precauţiune propusă de călăuză mi se păru de prisos, darnu încercai să-l contrazic, căci era un om incapabil să ne facă să petrecem o noapte urâtă fără să fi fost adevărată nevoie.

Ne aşezarăm,deci,fiecare în faţa observatorului respectiv. Nu se vedea şi nu se auzea nimic, care să ni să pară suspect. O linişte adâncă plutea în creierul nopţii africane. Şi totuşieu observai la Kader o nelinişte neobişnuită, ca şi cândar fi ghicit prezenţa unui pericol apropiat şi misterios. Pe ce se bazau temerile sale ? Nu ştiu căci nimic nu le justifica.

Focurile imensevopseau în roşu colibele somorenilor. De la fereastramea cuprindeam cu privirea o bună parte a satului, care, luminat de flăcăriprezenta cel mai fantastic tablou.

Mi se pare că pierdem prosteşte o oră de somnbombăni Laffite.

E maibine să nu se întâmple nimic, obiectă Kader, făcând din cap o mişcare, care exprima îndoiala că noaptea avea să treacă fără nici un incident.

-Pe ce se bazeazăpesimismul tău? întrebă Laffite, neîncrezător, Eunuvăd nici un motiv de îngrijorare, când avem sentinele care ne vor vesti în caz de nevoie....

Kader, în faţa insistenţei tovarăşului meu,ne lămuri că locuitorii satului erau fără proviziişi că ispita de ase aproviziona din belşug, omorând câţiva oameni, îi putea decide să ne atace.Mi-amintii în clipa aceeade teribila femeie din Cacine, pe care d. Martins Verdun o arestase pentru delictul de antropofagie şi despre care am vorbit în scrierea mea ..Viaţa albului în ţara negrului”.

Trebuia,deci, să dăm dreptate lui Kader şi să convenim că veghea noastră era justificată şi chiar dacă nu ne-ar fi atacat, era mai bine să fim de pază şi să ştim ce intenţii aveau faţă de noi locuitorii din Somior.

Laffite,chiar,căzând de somn şi blestemându-şi „soarta câinească” se convinse de argumentele călăuzei noastre şiscoţând un oftat de resemnare forţată, se aşeză în faţa ferestrei sale.

— Şi pentru aşa ceva doream să ajungem între oamenii ! zise el cu un accent de tristeţe.Dar era scris ca în noaptea aceea să nu dormim

liniştiţi.

CAPITOLUL IV.

AVENTURA LUIKADER INTR-O NOAPTE DE GROAZÁ.

Nu e aşa de uşor cunn s-ar părea să stai treaz o noapte întreagă, după ce ai călătorit, — fie chiar şi fără săte fi mişcatdin hamac, — o zi, sub soarele arzător al infernului african. Şi apoi,dulceaţa temperaturii din timpul nopţii îmbie la somn, şi dacă în toate părţile lumii el e reparatorşi indispensabil, e cu atât mai trebuincios în Africa.

Cu alte cuvinte, abia puteam să ne menţinem treji ? Şi de aceea

ne-am hotărât să nu ne culcăm crezând căastfel vom învinge mai uşor somnul. Se ştie însă că oboseala fizică e mai puternică decât energianoastră vitală şi că atunci când somnul se impune, învinge mai dinainte toate forţele şi rezistenţa morală pe care i-o opunem. Nu există decât un singur mijloc pentru a-lgoni şi care nu întotdeauna izbuteşte — acela de a conversa.

Dar pofta noastră de vorbă era atât de redusă în momentul acela !

- Nu spui nimic, Tican, mă întreabă prietenul meu.

-Ce vrei să-ţi spun ?

- Ceva, vreun lucru, care merită să fie povestit... Vreo aventură interesantă.

- Dece nu povesteşti tu aşa ceva ?

- N-am nici o poftă... pic de somn... nu ştiu cum să mă mai ţin în picioare.

Călăuza întoarse capul uitândurse la mine şi la Laffite.Se gândi o clipă şi,însfârşit,ne propuse să ne povesteascăceva care i se întâmplase într-o anumită ocazie, ceva teribil şi fantastic — ca să repettermenii săi — un episod în care puţin lipsi să-şi piardă viaţa el şi cei treialbi care-l însoţeau atunci.

Ne puse totuşi o singură condiţie spre a ne povesti întâmplarea cu de-amănuntulşi anume, că vom rămâne la locurile noastre de observaţie, adică în picioare şi privind afară pe ferestre, pe când el ne va povesti aventura, veghind în acelaşi timp asupra autorului său.

Eram mai mult decât siguri că nimeni din acel tribafară de şef care mai ştia câteva cuvinte, nu înţelegea franceza şi că dacă ne vor trimite spioni în jurul colibei, aceştia nu vor pricepe nimic din ce spunem. Pe de altă parte, ce-i putea interesa pe locuitorii acelui sat, povestea fantastică, pe care avea să ne-o povestească Kader?

— Foarte bine Kader! Ne-am înţeles,poţi să începi !

Şi călăuza luă cuvântul cu glas destul de coborât şi de misterios, ca şi când ne-ar fi crezut nişte copii cărora bunicul le apune istorii din alte timpuri sau vreo poveste cu vrăjitoare...

*

Sunt de atunci vreo câţiva ani. Mă dusesem la Dakar ca să cunosc lumea şi să învăţ diferite idiome spre a-mi putea îndeplini mai bine

serviciul meu de călăuză şi după o şedere de opt luni în acel oraş şi prin împrejurimi, socoteam că franceza pe care o cunoşteam,era suficientă pentru a fi un „bun ghid’’ mă gândeam să mă întorc înţara mea pentru a mă căsători şi a-mi face o familie.

Într-o cafenea pe care o vizitam la Dakarcunoscusem pe un alb care avea un post important într-un hotel din acel oraş şi care vorbea multe idiomuri şi dialecte.

El era totdeauna în tovărăşiaaltor albi ca el, dintre acei careveneau în Africa pentru afacerile lor de comerţ şi le arăta oraşul şi împrejurimile, lucru pe care l-ar fi putut face oricine, fără să i se plătească atâţiabani, câţi se plăteau acelui alb.

Adevărul e că albul mi-era prieten, zic prieten, fiindcă de multe ori nu mălăsa să plătesc cafeaua, şi avea totdeauna buzunarele pline de monede străine.Era un om bogat...

Într- zi cu vreo săptămână înainte de a pleca din Dakar spre a mă reîntoarceîn tara mea, — îi comunicai intenţia mea, adăugând că acum când cunoşteam puţin franceza, voi lucra mai bine în ţara mea, căci nu ştiucu se făcuse că până atunci nu-i spusesem că eram călăuză.

- Eşticălăuză ? îmi spuse el. Şi pân-acum nu mi-ai spus nimic ?

- De ce i-aş fi spus! înţelege singur...

Şi cunoşti bine Guineea portugheză ? — adăugă albul.

- Cred şi eu, dacă e patria mea.Dar, dece mă întrebi ?

-— Şi vrei să câştigi bani ?

-Vezi bine ! Aşa ceva nu se mai întreabă.Există cineva care să nu vrea să câştige bani fără să ucidă şi fără să fure? Chiar şi negrii vor să aibă bani mai mulţi. Ce trebuie să fac ca să câştig bani, cumspui tu ?

Albul se gândi o clipă, apoi îmi zise :

- Tu, Kader, eşti un om cumsecade în care se poate avea încredere, nu e aşa ?

-Alah mi-e martor...

-Ei bine, eu îti voi procura un mijloc, ca să câştigi bani şi să-ţi scoţi în acelaşitimp şi călătoria până acasă. Cunosc trei albi, care vor să meargă în ţara ta şi care speră să plece zilele acestea. Sunt nişteînvăţaţi, nişte profesori, care vor să studieze pe oamenii ţării tale.

Plătesc bine, au mulţi bani şi se vor bucura aflând că un om din acea ţară îi va însoţi de aici. Eu voi face să-ţi plătească drumul şi să-ţi dea şi unavans asupra muncii tale. Tu n-ai nevoie de acest avans, nu-i aşa?

Tot aveai intenţia să faci această călătorie pe contul tău. Îţi vei păstra decibanii de drum, iar avansul mi-lvei da mie ? Ce zici ?

-Ce puteamspune musiu ? Acei străini, carevoiau să viziteze ţara, mea, fuseseră parcă trimişi de Dumnezeu ; aveau să-mi plătească drumul; aveausă mă plătească după ce vor fi vizitat-o. Ce-aţi fi făcut în locul meu ?

- Bine,zisei eu, tu vei lua avansul ce-mi vor da şi după aceea voi lua şi euce mi se cuvine.

-Mâine te voi prezenta acestor trei învăţaţi...

În momentul acela Laffite făcu să se audă un căscat sonorla care răspunsei şi eu, fără să mă pot abţine.Prologul era destul de lungşi am atras atenţia ghidului, care continuă imediat astfel:

-Ca să nu lungesc prea mult, vă voi spune că amajuns împreună cu cei trei profesori în Guineea portugheză şi căatâtîn timpul călătoriei cât şi după ce am ajuns, am început să înţeleg ce voiau profesorii; trebuie să fi fost foarte învăţaţi căci înainte de a fi pus piciorul în ţara mea, ştiau numele localităţilor pe care voiau să le viziteze şi din când în când, vorbind între dânşii, scoteau o hârtie destul de mare cu planşe colorate şi arătau anumite puncte negre pronunţând cuvinte care nu le putea cunoaşte decât un ghid, care a călătorit mult prin acele ţinuturi....

Mă întrebam dacă acei învăţaţi nu ştiau mai mult despre ţara mea decât mine, dar, însfârşit,îmi explicară precis planurile lor:

-Vrem să vizităm, îmi spuseră ei, localităţile şi triburile Topal, Guiakobren, Sikim, Guiote şi Calingaf... De unde trebuie să începem ?

-Eu răspunseisurprins auzind acele nume, musiu! Dv. cunoaşteţi acele localităţi ? Eu le cunoşteam din nume, dar niciodată nu pusesem piciorul în vreuna din ele. Nu ştiţi ce sunt ?

- Eu cunosc Sikim, îl întrerupsei eu, e un sat de antropofagi, nu-i aşa ?

-Da, musiu, dar nu toţi locuitorii săi sunt antropofagi şi încetul cu încetul acest obicei dispare mulţumită intervenţiei autorităţilor albe. Dar popoare teribile sunt Guiakobrenii şi Calingafii. Ştiţi ce spunmamele din ţara mea copiilor, ca să fie cuminţi şi să nu facă gălăgie ? Le spun, că o să cheme un Calingaf sau un Guiakohren Astfel eu cunoşteam acele popoare, fiindcă auzisem pe mama mea

pomenindu-le. Vă puteţi deci închipui cum rămăsei când cei trei profesori îmi spuseră că voiau să viziteze acele triburi.

- Nu e cu putinţă musiu profesor! le spusei eu. Viaţa ne-ar fi în primejdie, căci acei oameni sunt antropofagi !

-Ştiam asta! răspunseră ei şi tocmai de aceea vrem să-I vizităm. Ce puteam crede eumusiu ? Mă gândeam că profesorii aceia erau, desigur, nebuni. Să vreasă viziteze pe antropofagi, nici mai mult nici mai puţin !... Noicând auzim despre ei, nu vrem să-i cunoaştem nici măcarde departe. Dacă am fi ştiut de pildă că aici, în acest sat, erau canibali, amfi venit cumva ? Nu, desigur, nu-i aşa?

Noi nu-lcontraziserăm ca să-i facem pofta, şi apoi povestirea începea să fie interesantă şi, ceva mai mult, se asemăna mult cu situaţia noastră.

Kader, după o pauză elocventăcare-i dovedea teama ce ne inspirase povestirea sa şi mulţumit desigur de tăcerea noastră,continuă:

- Fu imposibil săconving pe acei profesori că nu trebuia să se apropie de acele triburi şi că erau în Guineea lucruri mult mai interesante de vizitat. Sfârşisem toate argumentele, dar ei nu renunţau şi continuară să mă întrebe de unde trebuiasă începem....

Văzând, că nu eram prea dispus şi presimţind intenţia mea de a-i

lăsa în voia soartei la un moment dat, mă întrebară dacă mi-e frică, dacă voiam mai mulţi bani, sau dacă nu ştiam să-i conduc unde voiau ei.

— Mie să-mi fie frică,musiu ? Eu să nu ştiu să vă conduc în ţara mea? Şi cât despre bani, puteţi să-mi daţi ceva mai mult, căci eu n-am ştiut, ce fel de serviciu voi avea de făcut, iar acel domn alb din Dakar nu

mi-a spus nimic, deşi ştia, după cât se pare. Mă învoii deci cu profesorii şi cum Guiote era cel mai aproape de locul unde ne aflam în acel moment, am hotărât să începem cu acel sat de canibali.

Înarmarăm bine pe oamenii din escortă cu lănci şi scuturi şi pornirăm prin pădurea Biislik spre Guiote.

Când ajunserăm aproape de sat, era după amiază, cam la aceeaşi oră la care am ajuns şi aici. Profesorii nu voiră să intre în sat şi porunciră săridicăm corturile, la o distanţă de 500 de metri de el. Aprinserăm focurile, postarăm zece sentinele, - escorta era compusă din peste osută de oameni, — şine pregătirăm să petrecem noaptea.

Toată după amiaza nu mai văzurăm nici un Guiot şi nu observarăm nici cea mai mică mişcare în sat. Nu s-or fi dus să luptecualt trib, lăsându-şi satul pustiu ? — ne întrebarăm noi. Părea ciudat că, nici măcar din curiozitate, nu se arătase vreunul din Guioţi. Nu puteaficu putinţă. Trebuia să se întâmple ceva....

- Eşti sigur că ăsta e Guiote ? mă întrebară profesorii. Nu te înşeli cumva ?

-Nu, desigur, musiu profesori ! Nu mă înşel. Poate că Guioţii s-au înşelat şi au plecat, fără să ledea prin gând că vom sosi noi. În orice caz însă, acesta e Guiote.

- Bine,mâine dimineaţă vom vedea.

Noaptea aceea trecu atât de liniştită, încâtaş voi să fie tot aşa şi cea de acum ; nu se arătă nimeni, sentinelele nu văzură nimic, nici oameni,nici fiare, ceea ce e acelaş lucru în aproperea unui sat de canibali.

A doua zi de dimineaţă, profesorii mă chemară ca să-mi spună că voiau să intre în satul Guiote. Eu aşezai oamenii în rânduri de câte

cinci, dupăprimul rând veneam eu, după alţi cinci, profesorii înarmaţi cu puşti de vânătoare şi revolvere — ca d-voastră, — şi în urmă veneau ceilalţi negri. Recomandai apoi oamenilor dinescortă să nu atace pe Guioţi decât numai dacă profesorii albi vor trage asupra lor... Era,în fine, o expediţie militară...

Ajunserămîn curând la intrarea satului, care era format din două şiruride colibe construite una în faţa alteia chiar pe marginea drumului care ducea la sat. Înainte de a intra amieşit din rând şi mă apropiai de colibe pe care le cercetai cu de-amănuntul. Nu văzui nici ţipenie de om înăuntru şi după ce comunicai rezultatul observaţiilor mele profesorilor, intrarăm în sat.

-Tot pustiu... Carp să fi fost auzit? Eu nu-mi puteam explica şi trebuie să mărturisesc că eram cam îngrijorat fiindcă mi se părea curioasă lipsa tuturor locuitorilor.

Lafitte în mijlocul canibalilor

-Se duseseră să se lupte ? Se putea. Dar şi femeile şi copiii ? Aceasta, era de neînţeles.

Înaintam meru si la unmoment dat, când profesorii îşi deteră seamă că nu era nimeni în sat, mi-au spus că era inutil să mergem astfel în rânduri deoarece ei voiau sa studieze,locuinţele antropofagilor... Nu ştiu ce voiau să studieze, dar mărturisesc că în gândul meu îmi spuneam că erau zmintiti....

Foarte bine ; ne risipim şi profesorii intră într-o colibă, scot hârtii, scriu,ciocănesc în pereţi fac, însfârşit, lucruri pe careeu nu ştiu să le descriu. Intră în alta şi apoi iar în alta... vizitândastfel mai multe colibe; apoi daude nişte oase şi spun că sunt omeneşti, le ridică, le examinează şi în sfârşit îmi spun că nu mai au nimic de văzut în acel sat şi că puteam pleca...

Încântat de această hotărîre şi rugându-mă lui Dumnezeu ca şi în celelalte sate pe care aveamsă le vizităm să se întâmple acelaş lucru spusei oamenilor că plecăm, când... dar ce e umbra aceea pe care o văd acolo? O vedeţi şi d-voastră ? Tu n-o vezi, musiu ?

Eu credeam că-şi continuă povestirea, dar el şi-o întrerupsese pentru a ne arăta ceva, ce vedea dela fereastra lui şi pe care-l puteam vedea şi eu, dar nu şi Laffite, care şedea de pază, la fereastra opusă.

- O umbră care a trecut! zisei eu.

-— O fi umbra vreunuiarbore afirmă Laffite, care nevăzând nimic credea pur şi simplu că ghidul îşi va continua povestirea care începuse să fie interesantă. Şi totuşi, era o umbră, într-adevăr...

Kader îşi întrerupse câteva minute povestirea fiind preocupat de ceeace văzuse şi apoi, după insistentele întrebări ale luiLaffite, continuă deşi mult mai atent la cele ce se petreceau afară din colibă decât la cele ce povestea.

-Ce spuneam ? A, da ! Spuneam negrilor că plecăm, când un ciudat zgomot de voci ne împietri de uimire, ţinându-ne pe loc. Ce era ? Am rămas un moment paralizaţi de spaimă, căci nu vedeam pe nimeni şi totuşi acele vocierau omeneşti. De unde veneau? În colibe nu era nimeni.Erau Guiioţii ? Unde se ascundeau ?

Două sau trei minute mai târziu, văzurăm, lănci din toate părţile şi apoi capete de oamenii, care se iviră lângă ele... Guioţii erau aici, reîntorşi poate din vreo expediţie şi privmdu-i bine îmi dădui seama că erau mai bine de o sută.

Negrii tremurau, căci toti ştiau că Guioţii erau antropofagi, iar întimpul acesta profesorii îmi spuneau să le vorbesc.

Cum să vorbesc unor oameni, carevor să ne mănânce ?

- Vorbeşte-le, vorbeşte-le ! îmi spuneau albii.

— Cine e şeful vostru ? — le strigai eu.

-Dece vreţi să ştiţi ?

-Albii vor să ştie.

-Pentru ce ?

-Nu ştiu. Mi-au spuis să-l chemaţi-

-Să arunce armele şi li se va înfăţişa şeful guiot...

-Cum ? Să aruncăm armele ?

Tălmăcii întocmaicelece mi sespunea profesorilor şiaceştia se puseră perâs.

- Spune-i să vinăşi să se încreadă în cuvântul nostru; nu-i vom face nici un rău.Repetai întocmai ceeace-mi spuneau profesorii şi vocea îmi răspunse :

- V-am spus să aruncaţi armele

- Nu vrem să Ie tragem

- Vă vom face noi să le trageţi

Acestea fură ultimele cuvinte ale Guioţilor. Ele fură urmate de un alt strigăt, asemenea celui pe care-l auzisem întâi şi lănciile înaintară câţiva paşi; atunci ne dădurăm seama că eram înconjuraţi de toate părţile.

Eu,unul,îmi încredinţai sufletul lui Alah, sigur fiind căaceea era ultima mea zi de viaţă. Ne vor face să tragem armeleşi nu trebuia să uităm această frază...Pe când Guioţii înaintau spre noi, spusei tovarăşilor mei de nenorocire :

- Ascultaţi amici! Aceasta e ultima oră pe care o mai avem de trăit; puternicul Alah a vrut să murim sub lăncile Guioţilor; facă-se voia lui.Dar să nu disperăm... Părerea mea e să ne vindem scump pielea ! Suntem toţi bărbaţi şi cu noi sunt trei albi, care posedă arme ce ucid de la distanţă. Nu azvârliţi lănciile şi atacaţi eu ele pe aceşti barbari, care nu trebuie să trăiască pe pământul nostru. Veţi face, omorând câţiva din ei, unbine nu numai ţării, dar şi sfintei religii a Coranului. Nu vă temeţi şi staţi neclintiţi, pregătindu-vă să împlântaţi lănciile voastre în pieptul acestor păgâni...

Un om răspunse :

-Nu suntem doar femei, Kader !

- Asta-mi ajungea.

Între timp, Guioţii se apropiau, strângând cercul în care ne-aflam. Cei trei profesori, carenu înţeleseseră nimic din discursul meu, se gândiră să organizeze apărarea şi se pregătiră, fiecare într-o direcţie.

Când Guioţii fură la vreo cincizeci de metri distanţă, se auzio primă detunătură şi apoi două, trei,mai multe.

Guioţii şovăiră o clipă. În cercul lor se făcuseră spărturi şi observarăm că toţi se repezeau spre locurile în spre care nu priveau albii...

- Înainte băieţi!— strigai eu.Aţi spus că nu sunteţi femei !

Oamenii mei, — eraueu adevărat bărbaţi, — se desfăcură din grupul pe care-l formau şi cu lăncile ridicate înaintară împotriva Guioţilor şi lupta începu grozavă...

Făcusem o greşeală strigând oamenilor să se repeadă la Guioţi, nu pentrucă ar fi fost primejdios pentru ei, —- căci mulţumită voinţei lui Alah nici unul nu fu omorât de Guioţi şi n-am avut decât doisprezece răniţi,—- dar fiindcă înaintarea lorsili pe albi să înceteze focul spre a nu răni pe vreunul din ai noştri.

Înţelesei imediat,dar era prea târziu, cu neputintă să-i fac să se retragă, ceeace ar fi însemnat, să cedeze pasul Guiotilor. Câţiva din aceştia din urmă se scăpară de negrii noştrişi ajunseră ameninţători în faţa mea şi a profesorilor.

Ridicai bastonul, chiar acest baston pe care-l ţin acum în mână, şi mă pregătii să dau o lovitură teribilă în capul unuia, care ridica lancea pentru a ataca pe profesorul care era lângă mine.

Dar înainte ca bastonul meu să fi căzut pe capul canibalului, răsună o detunătură şi omul căzu la picioarele mele ; dar alţii se apropiară cu aceeaşi intenţie şi profesorii cu armele lor de foc, iar eu cu acest baston izbutirăm să-i gonim. Unul căzu mort, iar ceilalţi se depărtară răniţi.

Cât a ţinut lupta aceea ? N-aş putea spune, musiu ; poate să fi ţinut o jumătate de oră, — sau chiar o oră În orice caz am luptat un moment cu moartea, pânăce se auzi un strigăt teribil ca şi cele dintâi.

Era semnalul de retragere. Îndată după aceea,Guiotii părăsiră lupta şi o luară la fugă, lăsându-şi înc-odată satul pustiu.

Ne luarăm după dânşii, ca să-i prindem şi- să-i omorâm pe toţi, dar ne fucu neputinţă, căci se afundară în pădure şi fiindcă,pe de altă parte,profesorii îmi porunciră să chem oamenii ca să plecăm.

Pe teren rămăseseră vreo zece morţi de-ai Guioţilor şi desigur că aveau şi mulţi răniţi.

Ne îndreptarăm apoispre corturile noastre, pe carele găsirăm neatinse aşa cum le lăsesem spre a veni în satul canibalilor. Nu puturăm totuşi să pornim la drum în ziua aceea şi deoarece era şi mai bine, nu vizitarăm celelalte sate de canibali, fiindcă unul dinprofesori fusese rănit foarte uşor la braţ deo săgeată trasă de un canibal. Spunea că are friguirişi pe de altă parte aveam şi noi răniţi

care nu puteau umbla aşa de curând.

Am poposit deci în acel loc vreo cinci zile şi cinci nopţi, fără ca Guioţilor să le vie pofta, nu să ne atace, dar nici măcar săse întoarcă în satul lor,în timpul şederii noastre acolo.

- Cum vi s-a părut, musiu ?

- Foarte interesant, dar ai terminat prea repede. Ce oră o fi Laffite ?

-E abia unsprezece !

- Brrr !... Ce lungi se fac ceasurile!Nu mai ştii vreo istorie, Kader ?

Călăuza nu răspunse imediat. Rămase nemişcat lângă fereastra lui şi după un minut de tăcere zise :

-Dar ce-o fi fost umbra aceea pe care am văzut-o adineauri ? Mi s-a părut c-am mai văzut-o odată...

Lasă umbrele şi povesteşte-ne cevă ! insistă Laffite.

Călăuza nu răspunse la această invitaţie şi părea dimpotrivă — preocupat. Căută poate să-şi amintească vreo altă aventură ? În tot cazul am rămas tăcuţisperând să ne mai povestească ceva şi meditând asupra celor ce ne istorisise. Oare situaţia noastră nu era- identică cuaceea a celor trei profesori ?

CAPITOLUL V

ÎN CARE NECREZURAM PIERDUŢI...

Stând rezemaţi de perete, în faţa ferestrei noastre, priveam afară făcând sforţări uriaşe ca să învingem somnul care începea să ne cuprindă.

Crezând că numai eu mă lăsasem doborât de oboseală chemai pe tovarăşii mei de griji şi nevoi. Kader îmi răspunse imediat, dar Laffite, drept orice răspuns, scoase o mormăială răguşită care-mi dovedea că era tot aşa de adormit ca şi mine.

După oe tuşii, aprinsei o ţigară.

-Ce plictiseală, zisei scoţând un oftat.

Trecu multă vreme fără ca ceva să fi turburatliniştea în care era afundat satul şi începui să cred că temerile şi bănuielile lui Kader fuseseră neîntemeiate şi zadarnic sacrificiul nostru de a nu dormi

Paznicii noştri îngrijeau necontenit de foc, lucru pe care ni-ldovedea înălţimea flăcărilor ce nu descreşteau nici un moment. Nimeni nu-şi poate închipui cât de încet trec orele în asemenea împrejurări.

Când eram mai cufundat în gânduri, amintindu-rni de clipe fericite petrecuteîn patria-mi îndepărtată, Kaderse apropie de mine şi măzgudui cu putere, făcând acelaşilucru cu Laffite,

Surprins, vrui să-l întreb de pricina acelei brutale şi puţin respectuoase maniere de a proceda, dar călăuza îmi recomandă să tac, pumându-şi un deget pe buze.

Laffite, deşi fusese zguduit ca şi mine, continua să privească pe fereastră, ceeace-mi dovedea că văzuse desigur ceva. Neputându-mi stăpâni nerăbdarea de a şti despre ce era vorba, mă repezii spre fereastra prietenului meu şi mă uitai afară. Văzuio umbră... O umbră, care ferindu-se de lumina flăcărilor se apropia pe furiş de coliba în care ne aflam noi.Kader ne recomandă să nu facemnici o mişcare sau să încercăm ceva împotriva oricui ar fi fost individul care se îndrepta spre noi.

-Trebuie să aflăm ce intenţie are, zisei eu.

După cum am mai spus, omul acela se ferea de locurile luminate de flăcări. Se furişa atât de repede, ascunzându-se după colibe, încât paznicii noştri nu-l văzuseră. După câtevaclipe trecu de spaţiul pe care-lcuprindeam dela postul de observaţie allui Laffite.Alergarăm la al meu şi la al luiKader,dar nu izbutirăm să-l descoperim. Timp de un sfert de oră am cercetat întunericul cu cea mai mare atentie dar nu-l mai puturăm descoperi.

Din nou domni în sat o tăcere şi o linişte solemnă... Mă uitai la ceas; erau douăsprezece şi jumătate...

Postaţi în faţa ferestrelor, căzurăm iarăşi într-otoropeală în contra căreia zadarnic luptam. Să stai în picioare, mai ales, era un devărat supliciu, căci nu trebuie să uităm că-n ziua precedentă făcusem un drum destul de lung.

Era ora unu despre ziuă, sau cam aşa ceva, când am fost puşi în gardă de alarma dată de unul din paznicii noştri şi în acelaşitimp văzurăm numeroase umbre, care veneau şi se duceau printre colibe. La lumina pe care o răspândeau focurile, am văzut că erau oamenii tribului şi că toţi erau înarmaţi cu lăncii. Mişcările lor erau repezi şi nu luau niciun fel de precauţiune ca să nufie văzuţi de noi.

-Ce înseamnă asta ? exclamă Laffite. Mi se pare, Tican, că a venit momentul să luptăm . Se pregăteşte ceva grav!

-Să ne luăm carabinele, spuse Kader.

Ne înarmarăm cât mai repede şi ne reluarăm posturile de observaţie în fata ferestrelor. Auzirăm perfect murmurulconversaţiei dintre cele patrusantinele şi Kaderieşi din colibă spre a întreba ce se întâmplase.

Laffite şi cu mine, cu carabinele gata să tragem, aşteptam cel mai mie semnal de alarmă dinpartea călăuzei pentru a ne descotorosi de cel dintâi somoran care s-ar fi pus în bătaia unui glonţ. Kader vorbea cu sentinelele. Îi distingeam glasul, aci slab, aci foarte energic. Cu toate că momentul nu era tocmai potrivit pentru aşa ceva, nu-mi putui opri râsul auzindu-i peroraţia, o peroraţie nesfârşită şi plină de ifos, care smulgea murmure de aprobare din partea auditorilor, adică cele patru sentinele... După ce termină acea specie de discurs electoral, intră în colibă.

-— Mi se pare că vor să neatace, zise el. Nu sunt sigur dar se petrece ceva ciudatcare nu prea vesteşte nimic bun... Cred că ezită fiindcăle e frică să se apropie pe faţă şi trebuie să profităm de aceste clipe de şovăire... De aceea am spus sentinelelor să stea fiecare la postul său spre a evita vreo surpriză.

-Dacă i-am speria, trăgând câteva focuri în aer ? întrebă Laffite.

-Nu, nu ; protestai eu. Să-i lăsăm să se apropie... E preferabil ca ei să înceapă atacul... şi imediat vom băga sentinelele în casă şi ne vom apăra mai uşor.

-Imposibil, musiu! răspunse Kader. Dacă băgăm oameniinoştri în casăcanibalii vor stinge focurile şi vor avea toate avantajelede partea lor... Cu focurile aprinse avem acum partea cea mai bună.

În acest timpmişcarea de afară se accentuă.

Antropofagii intrau şiieşeau din colibe, fugeau printre ele şi scotoceau toate colţurile, pe care le distingeam dela posturile noastre.

— S-ar părea că vor să găsească pe cineva, observă Laffite. Sentinelele noastre vorbeau cu glas tare şi se vede că nuaveau nici o teamă, căci îi auzeai râzând din când în când. Întradevăr, era foarte ciudatceeace se petrecea. Văzând că minutele treceau fără ca să se producă atacul la care ne aşteptam, începurăm să ne simţim mai liniştiţi. Era vădit că pentru un moment indigenii nufăceau decât să caute pe cineva, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de existenţa noastră.

- Mi se pare că ceeae se petrece n-are nimic de-aface cu noi,zisei eu.

-Poate, zise Laffite, că sălbatecul desemnat să conducă atacul s-o fi şters frumuşel, considerând întreprinderea prea primejdioasă pentru pielea sa...

- Se prea poate deasemenea, obiectai eu, ca şeful, după ce a dat ordinul să fim atacaţi, să se fi gândit la armele noastre şi să fi găsit că era mult mai cuminte să facă o mică plimbare pe afară evitând primejdiile unei atât de periculoase întreprinderi...

— N-ar fi fost greu ! zise Kader zâmbind. Şi-o fi amintind de un proverb arabcare spume : Noaptea şi câmpul sunt buni sfătuitori”.

*

* *

Eu mă gândeam la teoriile lui Willy Hells şi-mi venea să le calific curate înşelătorii. Dacă, după cum spune acel călător, antropofagii nu mănâncă pe acei carepractică acelaş oribil obicei, nu se explică de ce somoranii voiau să neatace, când ştiau că eram, — în aparenţă, —canibali ca şi ei şi şeful lor.

Trebuie să se ţie seama că bucătăriile tribului erau în aer liber şi că, în consecinţă, toţi au văzut ce fel de mâncare ni se servise la prânz.

Cufundat în aceste reflexii destuilde neplăcute, mă uitam în acelaş timp pe fereastră, când auzii vocea lui Laffite, întrebând pe Kader.

-Ce fac ?

-Nu ştiu ! răspunse călăuza. Nu văd de aici nimic care să-mi atragă atenţia.

Kader şi cu mine ne duserăm la fereastra luii Laffite şi văzurăm pe oamenii tribului adunându-se în grupuri de câte cinci sau şase indivizi.

Odată aşezaţi astfel şi după diferite ordine pe oare fiecare şef de grup, — după câte se părea, — se ducea să le primească dela şeful somor, se îndreptară cu toţii spre drumul pe care-lurmasem şi noiintrând în sat, în ziua precedentă.

În acel moment sentinelele noastre începurăsă cheme cu insistenţă pe Kader. Călăuza se repezi la uşă şiieşi din colibă cu repeziciunea unui fulger.

-Mă tern, zisei eu lui Laffite, că negrii au pornit în direcţia aceea ca să facă pe santinele să le piardă urmaşi să atace lagărul oamenilor noştri.

Auzirăm vocea luiKader, care vorbea cu un alt individ, care nu era nici una din sentinelele noastre.

- O ficineva din trib ? mă întrebă tovarăşul meu.

-Desigur că e şeful care vrea să ne dea o explicaţie asupra celor ce se petrec, răspunsei eu.

-— Te pomeneşti că barbarul ăsta cere să-i dăm vreun negru.

— Nucred, răspunsei eu, ca să văd ce mutră face Laffite. Antropofagii au o deosebită predilecţie pentru friptura de alb...

Renunţ să mai descriu mutra pe care o făcu prietenulmeu auzindu-mă. Privindu-mă cu toată seriozitatea şi neştiind dacă era varbade o glumă sau nu, nu ştia dacă trebuie să se supere sau să-mi ceară

detalii asupra acestui subiect, care nu-i plăcea de loc.

Kader şi interlocutorul său continuau să vorbească, dar nu distingeam nici unul din cuvintele lor.

Mergeam din emoţie în emoţie şi deveneam din ce în ce mai nerăbdători. Nu mi-e ruşine să mărturisesc că-n noaptea aceea mi s-a făcut de mai multe ori frică, deoarece se numeşte în spanioleşte în mod foarte plasticpielea de găină.

— Cineo fi acela, care vorbeşte cui Kader ? zise Laffite. Trebuie să aflu, nu maipot răbda.Toate lucrurile astea mau făcut să-mi fiarbă sângele în vine... Nu te mişca, eu mă duc să aflu odată la ce ne putem aştepta. Şi pe când eu mă aşezam la fereastra sa, Laffiteieşi din colibă.

Nu trecunici un minut şi se întoarse, spunându-mi că acela care vorbea cu Kader era şeful tribului adică, repetând propriile lui cuvinte ,Oette canaille de chef’’.

-Ce vrea ? îl întrebai eu ?

— Nu ştiu. N-am putut înţelege un cuvânt din afurisita lui de palavrăgeală. Tot ce pot să spun e că mise pare că e vorba de ceva foarte interesant.

Când, însfârşit, veni călăuza îl întrebarăm cuo curiozitate lesne de închipuit.

- Era şeful somor, ne spuse el. M-aîntrebat dacă ne lipseşte vreun om sau vreun lucru din bagajele pe care le avem aici.

- Cum ? Ce înseamnăîntrebarea asta ? l-am întrerupt eu, alarmat şi surprins.

—Vrea să ştie, fiindcă a fost văzut un individ care nu face parte din trib, dând târcoale printre colibe... E vorba, fără îndoială, de vreun hoţordinar şi trebuie să fie acela pe care l-am văzut pe fereastră... Am trimis pe unul din paznicii noştri în lagăr, ca să vadă dacă lipseştevreun om sau vreun lucru, dar s-a înapoiat spunând că nu s-a întâmplat nimic... După părerea Iui Somor, e vreun indigen din tribul vecin care trebuie să ne fi văzut prin pădure azi dimineaţă şi credea că poate pune mâna pe ceva...

Auzind acesteia ne liniştirăm cu totul. Rezultă deci că toată larma pe care noi ne-o închipuiam preparative de atac,era goana după unsimplu răufăcător.

— Vă spun drept ca. eu credeam că eram a doi paşii de punctul de a fi transformaţi în suculente beefsteak-uri!

- Şi ce vor face cu îndrăzneţul bandit, dacă va cădea în mâinile somorenilor, întrebai eu pe călăuză.

- Foarte simplu, îmi răspunse el; îl vor omorî după toate regulile ritului impus de canibalism.

- ÎI vor mânca poate ? întrebă Laffite.

-Fireşte !... De aceea ţin atât, de mult să-l prindă. Dacă n-ar fi aşa, l-ar

fi lăsat să fugă în voie fără să se gândească la el.

-Frumoasă perspectivă îl aşteaptă dacă-l prind! Nu-i aşa Tican ?

- Ce e mai rău însă în acest caz, zise Kader, e că ne vom vedea obligaţi să asistăm la serbările pe care le dau în astfel de ocazii Ne vor invita şi cum am spus că suntem de ai lor nu văd nici un chip de a neeschiva.

-Ce serbări sunt astea ? întrebai eu, aşteptând cu teamă răspunsul.

— Ceremonia omorului.. a dansului... a ospăţului.Cred de prisos să mai descriu impresia pe oare am avut-o gândindu-ne numai că s-ar putea să fim obligaţi să asistăm la un astfel de spectacol.

CAPITOLUL VI

SERBAREA CANIBALILOR

— Cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut, zise Laffite după un moment de tăcere, e să ne odihnim câteva ceasuri şi mâine să plecăm cum s-o lumina de ziuă... Trebuie să evităm cu orice preţ de a se asista la barbarele evenimente oare se apropie.

-Prima parte a propunerii tale, zisei eu, îmi pare foarte nimerită fiindcă şi eu cad de somn. Cât pentru plecarea dis de dimineaţă, cred că nu va fi nevoie de ea dacă după cum presupun, antropofagii nu vor prinde pe fugar.

Mulţumit la gândul că,însfârşit,ne vom odihni câteva ceasuri, Laffite se culcă într-un colţ al colibei, iar eu mă culcai lângă uşă.

Kader nu îndrăzni să ne contrazică, dar îi citii pe faţă că i se părea extrem de imprudent să ne dăm cu totul somnului. Fără a spune un cuvânt se duse la una din ferestre, aşezându-se în faţa ei în poziţie de veghe.

Închisei ochii simţind o negrăită, plăcere şi abia aţipit auzii formidabilele sforăieli ale lui Laffite, în a căror muzică nearmonioasă adormii.

Bunul Kader trebuie să fi petrecut tot restul nopţii în faţa ferestrei, căci deşteptându-mă de dimineaţă în sunetul unor tobe, îl văzui în aceeaşi poziţie.

- Ce sunt tobele astea ? îl întrebai eu.

- Sunt tobele oare cheamă poporul să vie la serbare.

- Au prins cumva pe hoţ ?

- Da,... Şi în curând îl vor executa, căci am văzut mai adineaori un om din trib oare ducea maiul.

- Ce mai ?

- Maiul pentru? execuţie...

- Cum, omoară oamenii cu maiul ? întrebă Laffite, care tocmai deschisese ochii.

- Da, musiu... Aşa e obiceiul în toate triburile de canibali.

La cererea noastră, Kader ne spune că antropofagii de obicei îşi ucid victimele slujindu-se de un mai de lemn. Ceremonia se desfăşoară cam astfel : Toată populaţia se adună în piaţă, care e împodobită cu ramuri verzi şi unde condamnatul e adus, fără să i se spună, bine înţeles, ce sfârşit îl aşteaptă.

Tobele bat tot timpul şi la un moment dat, la un semn al şefului

tribului, călăul, care merge în urma victimei ţinând maiul în mână, îi aplică acestuia o formidabilă lovitură în cap… De obicei prizonierul rănit de moarte de la prima lovitură se prăbuşeşte fără a scoate un ţipăt măcar... Odată brutala execuţie săvârşită, tobele reîncep să bată. Apoi serbarea se desfăşoară în toată barbaria ei.

Nu scriu o nuvelă fantastică, ci o carte în care trebuie neapărat să respect adevărul şi să povestesc lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Într-adevăr e spăimântătoare, îngrozitoare, descrierea triburilor de canibali printre care m-am găsit în aventurile mele din interiorul Africii; totuşi e de datoria mea să descriu fără să mă depărtez nici un pas de adevăr cele ce am văzut în călătoriile mele.

Astfel am făcut în ..Viata albului în ţara negrului”, astfel voi face în cărţile pe care le pregătesc.

Cadavrul e imediat decapitat, zise Kader, reluându-şi explicaţia, şi capul e dat şefului tribului sau preotului sacrificator... Degetele sunt luate ele femeile caresunt însărcinate şi dacă nu e nici una, de cele mai bătrâne din trib. Inima e oferită aceluia care urmează imediat după şeful tribului... Apoi... nenorocitul este pus în frigare întocmai ca un miel, se aprinde focul şi este fript după toate regulile culinare. În timpul acestei părţi a serbării se execută un balet special, um dans care se numeşte „dansul morţii” şi la care foarte puţini albi au putut asista.

Kader ne spuse apoi că, cu câţiva ani în urmă, servise de călăuză unui englez, a cărui arzătoare dorinţă şi unic scop al voiajului său în Africa era să viziteze un trib de antropofagi şi să asiste la acel faimos dans.

Găsirăm într-adevăr tribul, deşi cu destulă greutate, — spuse Kader, — dar nici cu rugăminţi nici cu daruri nu izbutirăm să obţinem permisiunea de a vedea ceremonia baletului. După şase luni de cutreerări zadarnice exploratorul fu nevoit să renunţe la dorinţa sa şi se reîntoarse în Anglia fără să fi văzut mult doritul dans... După câte mi-a spus, scria o carte asupra obiceiurilor canibaIilor şi avea de gând s-o completeze cu notiţe după explicaţiile pe care i le dasem eu.

*

-Ce crezi despre faimosul dans ? întrebai pe Laffite când Kader isprăvi de povestit. Nu ţi se pare extrem de interesant ?

— Părerea mea e aceeaşi ca şi ieri noapte... Cred că trebuie să facem ca englezul lui Kader, adică să ne mulţumim cu explicaţiile pe care ni le-a dat călăuza şi să ne reluăm drumul spre Tombella.., Ceva mai mult: explicaţiile astea îmi sunt de prisos, fiindcă n-am de gând să scriu nici o carte şi nici nucred...

Cunoşteam sensibilitatea prietenului meu şi mă aşteptam la acel răspuns... Şi totuşi o curiozitate subită, pe care nu ezit s- o calific de barbară, mă făcu să doresc să văd dansul sălbatec.

Curiozitatea mea era oare condamnabilă ?

Dacă, cu unicul scop de a vedea acel dans, veneau în Africa oameni ca englezul lui Kader, nu era firesc ca eu, căruia mi se prezenta pe

neaşteptate o ocazie ca aceasta să mă simt ispitit de a vedea teribilul

dans ? Se putea oare socoti drept neomenească curiozitatea mea ? Eu cred că nu... Să reflectăm un moment şi va trebui să recunoaştem că în lumea civilizată se săvârşesc sute de lucruri neomenoase fără ea nimeni să protesteze împotriva lor.

Mi-amintesc că odată aim avut ocazia să intru în sala de disecţie a

unei facultăţi de medicină dintr-un oraş din Europa ca să văd pe un prieten, care era student acolo... Ei bine, am văzut acolo cadavre omeneşti cu pântecele spintecate, cu piepturile sfâşiate, cu craniile desfundate, ciopârţite cu o adevărată furie. Eraun spectacol oribil. Fără a putea interveni, mă gândii că prietenul meu, ca şi toţi colegii săi de studii care mutilau cadavrele fără milă erau sălbateci şi barbari.Şi totuşi, această profanare e autorizată şi se practică cu aprobarea societăţii şi în numele ştiinţei. Ea nu mai e barbară, nici neomenoasă, fiindcă serveşte umanitatea şi ne-am obişnuit s-o socotim un lucru atât de natural încât nimeni nu mai face caz de el.

Totul în lumea asta, prin urmare, e puterea obişnuinţei; totul e consecinţa convenţionalismului impus de necesitate sau de egoism şi de aceea numim bun tot ce considerăm că e necesar pentru mersul societăţii pe drumul pe oare il-am croit şi rău, ceea ce aduce societăţii, în mod direct sau indirect, vreun prejudiciu.

De ce, dar, să calificăm drept barbar un obicei al sălbatecilor, dacă, potrivit moravurilor şi credinţelor lor, canibalii din Somor considerau dreaptă sacrificarea unei fiinţe omeneşti pentru a-şi satisface nevoia de a mânca ? Dacă moravurile lor au admis aceasta ca ceva firesc şi necesar nu cred că poate fi sălbăticie, de vreme ce e vorba de o necesitate tot atât de imperioasă cum e pentru societatea pe care ne-am obişnuit s-o numim civilizată, nevoia de a pregăti medici şi de a le permite să mutileze cadavrele.

Fireşte,după cum oricine îşi închipuiespunând cele ce cred nu am pretenţia să apăr un obicei atât de oribil ca acela al canibalismului, ci să arăt că şi noi deasemenea avem obiceiuri de o neîndoioasă cruzime.

- Ascultă Laffite,zisei tovarăşului meusimţind deodată o dorinţă arzătoarecare, de câteva minute, îmi umblă prin gând. Vreau,să văd serbarea canibalilor ! Sunt decis să asist la ea!

Laffite tresări ca şi când ar fi primit o descărcare electrică sau o lovitură în plin obraz. Mă privi fix cu o expresie de uimire şi de duşmănie. Apoi, după câteva clipe de tăcere, îmi răspunse cu un ton, care arăta o adâncă surprindere şi dezgust:

trebuie să vezi altceva decât o scuzabilă curiozitate... Gândeşte-te la

acel englez, care fiind şi el un alb şi un civilizat, a venit în continentul african cu singurul scop de a studia viaţa canibalilor, nu împins de curiozitate egoistă, ci cu intenţia de a scrie o carte, care să permită oamenilor civilizaţi să cunoască obiceiurile acestor rase aproape necunoscute......

Mihai Tican Rumano în mijlocul negrilor

Civilizaţia noastră ne opreşte de a comite astfel de atrocităţi, dar nu şi de a le vedea când, cum e cazul de faţă, e imposibil să împiedicăm consumarea faptului. Nu există oare oameni în bătrâna noastră Europă, care asistă la executarea unui condamnat la moarte ? Te întreb clar :

- Care sunt barbarii ? Judecătorii, care au condamnat sau publicul care aleargă la spectacol ? Şi călăul nu e mai rău decât sacrificatorul canibal ? Dar războiul ? Nu ai omorât o mulţime de oameni în timpul marelui război ? Nu ?...

- Nu mai îmi da exemple! exclamă Laffite. Toate argumentele tale nu mă vor face să-mi schimb părerea.

*

* *

În timpul acestei discuţii auzirăm de mai multe ori bătând tobele.

În acest timp bunul Kader ne privea în tăcere, gata să se supună hotărârii noastre de a lua parte sau nu la serbare.

Înţelegând că voi avea înel un aliat, îi cerui părerea asupra acestei chestiuni

- Dacă nu vom face astfel, va trebui să plecăm fără a mai pierde timpul, căci altminteri sălbatecii vor înţelege că i-am înşelat...

Şi totuşi, eu nu mă voi duce! declară Laffite. Jur că nu mă voi duce,

chiar dacă aş risca să mă frigă de viu.

- Şeful o să se supere cu siguranţă ! zise Kader.

- Trebuie neapărat să evităm aceasta, obiectai eu.

Toate argumentele mele spre a convinge pe tovarăşul meu, fură

zadarnice, căci se încăpăţână să refuze.

Căutând o formulă care să ne permită să scăpăm dm încurcătură, hotărârăm, însfârşit, ca Laffite să se culce într-un colţ al colibei şi să se prefacă bolnav. Soluţia găsită nu-i prea conveni, dar, însfârşit, se învoi si îl învelirăm cu o pătură, de sub care blestemă de vreo trei patru ori pe Somor şi întreaga lui familie.

După câteva momente intră în colibă şeful tribului. Cu multă ceremonie se interesă de sănătatea noastră şi ne invită să asistăm la serbarea, care avea să se celebreze imediat.

*

* *

Şeful plecase deo jumătate de oră, când Kader, intră zăpăcit în colibă şi ne spuse că sentinelele noastre au auzit de la Somorani că suntem în primejdie să fim atacaţi de Karengi, şi că are să fie luptă sau război.

- Şi de ce o să fie luptă sau război? întrebă Laffite.

- Să mergem la coliba şefului Somor şi o să vă spună el, zise Kader. Eu vă spun că e mare primejdie! Karengii sunt curajoşi şi au de încheiat o grea socoteală cu Somoranii. Omul pe care vor să-l ucidă e din tribul Karengilor şi vin ca să-l răzbune... înţelegeţi acum ?... Vor ucide pe toţi pe care îi vor găsi în sat şi dacă nu plecăm numaidecât riscăm să ne pierdem viaţa... Şeful Somor şi oamenii săi se pregătesc să se apere şi avem timp să fugim, dacă ne grăbim.

Înţelegând gravitatea faptului, chemai pe unul din negrii noştri şi poruncii să se ducă în fugă în lagăr şi fără a pierde un minut măcar, toţi oamenii să vină în sat cu toate bagajele. Pe când se executau aceste ordine, ne îndreptarăm spre coliba lui Somor.

- Karengii sunt antropofagi ? întrebă Laffite pe când mergeam.

- Nu, musiu... Şi tocmai de aceea am fi în mare primejdie atunci când ne-am găsi aici tocmai când canibalii se pregătesc să mănânce pe unul din compatrioţii lor... Situaţia e mult mai gravă decât se pare în primul moment. Vă rog, musiu, — continuă el cu un ton plângător, — să vă gândiţi că sunt un biet om cu trei soţii şi şapte copii, care ar rămâne în cea mai tristă părăsire dacă aceşti Karengi...

Şi bietul Kader termină fraza făcând un gest comic, ca şi când l-ar fi lovit cineva în piept cu un cuţit.

Când ajunserăm la coliba pe care o ocupa Somor cu soţiile sale, văzurăm cu o firească surprindere că nu era nimeni în ea.

Satul fusese părăsit de locuitorii săi!

-Până şi femeile sau dus să se lupte? întrebă Laffite.

- Nu, musiu, murmură Kader. Nu luptă nici femeile, nici bărbaţii !

- Ce spui, întrebai eu surprins.

- Toţi canibalii au părăsit satul şi au fugit în pădure... V-am mai spus că nimeni nu poate rezista năvalei Karengilor. Somoranii o ştiu dinexperienţă şi nu vor să lupte.

- Dar n-ai spus mai adineaori că se pregăteau de luptă ?

- Da, am spus că vor lupta, dacă nu vor avea destul timp să fugă înainte ca duşmanii lor să ajungă în sat.

În scurt: în sat nu mai rămăsese nici un antropofag şi eram singuri stăpâni.

Toţi oamenii noştri intrau în acel moment în piaţă. Veneau în fugă, surprinşi de ordinul acela neaşteptat.

După un moment de consultare ne hotărârăm să plecăm imediat. Nu era deloc logic să aşteptăm în sat ca să sosească inamicul şi să plătim noi cei drepţi pentru păcătoşi, cum spune zicătoarea.

Kader se pregăti să organizeze convoiul. Când totul fu gata pentru drum, Laffite şi cu mine ne duserăm la hamacurile noastre. Deodată însă, Kader îşi aminti că uitase semnul material al autorităţii sale, adică prăjina sa de călăuză. Alergă cu repeziciunea unui fulger spre coliba în care dormisem şi ieşi apoi plin de satisfacţie ţinând în mână faimoasa prăjină.

Luându-şi locul în fruntea expediţiei, dete semnalul de plecare cu un strigăt, strident şi barbar care sperie întregul convoi. După toate aparenţele, se vedea că bietul om era enervat şi îngrijorat.

Ce e drept, niciodată nu-l văzusem cuprins de frică atât de puţin ascunsă şi aceasta mă punea într-adevăr pe gânduri. Ştiam că era un om curajos şi că numai un motiv puternic putea să-l schimbe până într-atâta.

Pornirăm la drum. Era o după amiază atât de călduroasă încât albii nu-şi pot face nici pe departe o ideie. Soarele cădea ea un torent de foc pe capetele bieţilor oameni, care după câteva minute abia, începură să gâfâie sub greutatea poverii lor. Dn fericire, am ajuns în curând în pădure şi puturăm răsufla în voie.

La umbra aceea plăcută, ne-am odihnit câteva clipe căci deşi distanţa străbătută era foarte mică teribila căldură istovise cu totul pe oamenii noştri.

Ei îşi veniră repede în fire şi pornirăm din nou prin pădure.

Gândindu-mă la cele întâmplate înţelesei că aceşti Karengi trebuiau să fi fost cu adevărat teribili, de vreme ce produseseră atâta spaimă Somoranilor, silindu-i să-şi părăsească satul atât de repede.

- Dar tu, strigai eu lui Kader, de ce te temi atât de Karengi ? Sunt duşmani ai tribului său ?

Kader se apropie de hamacul meu ca să-mi răspundă la întrebare, lăsând pe un alt negru în capul convoiului, ca să deschidă drumul. Deschise gura ca să-mi răspundă, când negrii, care formau avangarda, se opriră, atrăgându-ne atenţia prin semne insistente. Înainte să ne fi putut da seama de cea e voiau să ne arate, văzurăm că se întorceau în fugă.

- Karengii! Vin încoa ! exclamă înspăimântat Kader.

Tot convoiul se opri din mers şi neplăcuta ştire alerga de la unul la

altul cu repeziciuneaunei dâre de pulbere aprinse. Kader, care în clipele de primejdie opera totdeauna, cu repeziciune, în momentul acela rămăsese ca împietrit. Văzându-l cum continuă să stea ca şi când ar fi fost transformat într-un mare semn de întrebare mă văzui silit să-l scot din în încremeneală cu ajutorul a două sau trei înjurături.

Oamenii noştri, care aşteptauordinele călăuzei, erau tot atât de uimiţi ca şi mine văzându-l în starea aceea, cre dovedea nehotărâre şi zăpăceală.

- La ce dracu te gândeşti Kader,îi strigai; eu. Te-ai tâmpit ?

- Oh,musiu, bâlbăi el, privindu-măcu nişte ochi plini de spaimă.Sunt ei.

- Asta-i tot ce ai să spui ?... Ce, te-ai prostit ?

Furios de nehotărîrea şi zăpăceala călăuzeinoastre sării jos din hamac înacelaşi timp cu tovarăşul meu. Amândoi hotărâţi să înaintăm şi să vedem odată ce fel de monştri sau de fenomene erau aceşti Karengi, de care, după cât se vedea, se temeau mai rău decât de moarte.

Ne pregătirăm carabinele, hotărâţi să ne punem în aplicare planul, dar abia făcurăm patru paşi şi Kader se repezi să ne oprească.

- Pentru Dumnezeu, strigă el. Nu vă duceţi !

- De pe nu. zisei eu supărat. Oare albii să fie tot atât de laşi ca ghidul Kader ?

- Pentru că aceşti oameni trag cu săgeţi otrăvite care fac răni ce nu se pot vindeca, ne răspunse el, pălind la auzul insultei mele. Această prevenire merită să fie ţinută în seamă. Săgeţile otrăvite fac totdeauna răni cu urmări nenorocite şi nu era nici un motiv să ne expunem fără voie şi să fim răniţi de ele.

Aproape toate otrăvurile pe care le întrebuinţează sălbatecii ca să-şi otrăvească săgeţile au un antidot, dar în regulă generală acesta nu e cunoscut decât de tribul care-l întrebuinţează. A fi rănit cu o săgeată veninoasă, e o sentinţă de moarte pe care nimeni n-o poate evita.

Laffite şi eu ne consultarăm în grabă spre a adopta un plan, dar în clipa aceea Kader dete un ordin energic negrilor şi convoiul porni in pas gimnastic înapoi spre satul pe care-l părăsisem cu câteva minute mai înainte.

Înteleserăm că a aştepta pe inamic în sat era măsura cea mai nimerită pe care o puteam lua şi de aceea, Laffite şi eu am urmat pe oamenii noştri. Cred de prisos şi mai spun că mergeam în pas gimnastic căci neştiind la ce distantă se găseau Karengii, ne temeam să nu fim salutaţi cu o ploaie de săgeţi dintr-un moment într-altul.

Distanţa nu era mare şi în câteva minute ajunserăm în sat. Dar atât Laffite cât şi eu am fost foarte surprinşi când, ajungând în fata colibei în care fuseserăm găzduiţi, văzurăm că oamenii noştri îşi continuau marşul grăbit spre drumul pe unde ne făcusem în ajun intrarea în sat.Întrebând pe călăuză de motivul care-l determina, să nu ne oprească în sat, ea răspunse că desigur Karengii nu vor continua în direcţia

aceea în caz când vor veni până în Somor.

Aş fi vrut să mai insist, căci răspunsul nu mi se păru prea logic, dar în acelmoment Kader nu prea avea poftă să dea multe explicaţii şi pe de altă parte nu era timp de pierdut.

Când i-am ajuns în locul unde în ziua precedentă ne-am oprit ca să vorbimpentru prima oară cu Somoranii, Kader dete semnalul de oprire

şi cercetă cu de-amămuntul terenul pe care ne găseam.

După cât se pare nu observă nimic deosebit, căci zâmbi cu o vădită satisfacţie, acea satisfacţie pe care o simt toţi negrii când au izbutit să-şi bată joc de vrăjmaş, mulţumită unei lovituri ingenioase..

În momentul acela, Kader era mândru gândindu-se că mulţumită prevederii şi tactului său ne găseam în faţa unui drum pe care ne puteam aventura fără să riscăm să fim descoperiţi de inamici.

- Nu se vede nimic ? întrebă Laffite.

- Nimic, musiu... Avem calea liberă, ne răspunse el surâzând.

- Înainte, deci, zisei eu. Să nu ne bucurăm prea mult!

Kader dete ordinul de plecare şi fără a mai pierde timpul pornirăm pe drumul anevoios din ajun. Dar nu făcusem nici o sută de metri, când negrii din avantgardă se opriră.

- Ce-ai zice dacă totuşi Karengii ar fi de partea asta?.

— Nu m-ar mira, răspunsei eu. Şi pe cinstea mea, îţi mărturisesc că aş vrea să-i văd odată !

Kader alergă înaintea noastră.

— Vin Karengii de partea asta! zise el, după ce trase în dialectul său vreo câteva înjurături de adevărată disperare... Ce ne facem, musiu ?

- Ce zici tu ? îl întrebai.

- Nu ştiu! Nu ştiu ce să facem. Diavolii ăştia or să mă facă să înnebunesc

Trebuie să recunosc că, în tot cazul, dacă nu-l înebuneau, era sigur însă că-l tâmpiseră.

Se înţelege de la sine că, dată fiind situaţia în care ne vedeam, nu eraunlucru aşa de simplu să hotărâm într-o clipă ce era mai bine de făcut.Totuşi, inamicul fiind acelaş dinspre pădure ca şi din spre drumul pe care ne aflam, singura soluţie care ne mai rămânea, era să ne retragem în sat şi să ne întărim acolo dacă ne atacau.

În consecinţă, începurăm pentru a doua oară retragerea spre punctul de unde plecasem.

- Nu ştiu de ce-mi închipui că vom izbuiti să ne înţelegem cu Karengii fără să fie nevoie să luptăm, îmi spuse Laffite, pe când mergeam.

- Şi dacă n-o fi aşa, răspunsei eu, carabinele noastre îi vor cuminţi.

-— Ai devenit războinic ?

— Nu... Dar mi-ar plăcea să arătăm acestor domni că nu sunt atât de teribili, după cum pretinde faima de care sunt înconjuraţi.

După câteva minute ajunserăm din nou în sat.

Laffite, care poseda, mai multe cunoştinţe militare decât mine, se însărcină, din proprie iniţiativă, cu comanda supremă a armatei noastre, ai cărei soldaţi erau după cum am mai spus, în majoritate înarmaţi cu bastoane.

Prima sa măsură de tactică fu să grămădească în jurul colibei şefului Somor, — pe care o vom numi cartierul general, — tot materialul care ne putea servi de parapet; astfel stabilirăm o primă linie de apărare, care nu era de dispreţuit, dacă luăm în seamă că inamicul nu poseda arme de fac. Fără îndoială că Laffite îşi amintea glorioasele bariocade ale revoluţiei franceze şi avea pretenţia să le imite. Înăuntrul colibei strânserăm toate lucrurile pe are le aveam cu noi.

Parapetul de care am vorbitfu ridicat repede, căci fiind stăpâni absoluţi în sat, tovarăşul meu nu ezită să pună mâna pe tot felul de materiale, care i se păreau potrivite scopului său.

Oamenii lucrau cu grabă înverşunată. Văzând toată osteneala oamenilor şi seriozitatea cu care tovarăşul meu clădea comenzi, pregătind apărarea satului şii crezându-se de-a-binelea şeful — de ocazie — al unei armate, mă gândii ce delicios ar fi fost să pot lua câţiva metri de film comic.

Prinsei un instantaneu în clipa precisă în care Lafitte se urca pe parapetul de curând construit şi luă fără să-şi dea seama o poză plină de străşnicie, dar avui nenorocul să-l stric la developat în aşa mod încât rămase inutilizabil.

Situaţia nu era deloc veselă, după cum o dovedea figura bunului Kader, dar nu ştiu de ce mă izbea partea comică a acelor ce vedeam.

După ce fu consimţită linia de apărare, bagajele strânse în colibă şi carabinele pregătite, hotărârăm că ar fi foarte nimerit să ne aşezăm jos până ce inamicul îşi va face apariţia, dacă, — ceea ce era cam problematic, — avea să se decidă la aşa ceva.

În aşteptare, plictisiţi, îl rugăm pe Kader să ne povestească tot ce ştie despre inamicii noştri.

Astfel trecu mai bine de o jumătate de oră, în timpul căreia Laffite se sculă de peste douăzeci de ori ca să cerceteze orizontul din jurul colibei, recomandând sentinelelor o atenţie deosebită.

Auzindu-mă, Kader, care da instrucţiuni negrilor pentru cazul când am fi fost atacaţi, se întoarse spre noi cu o mişcare bruscă.

Trecură încă vreo trei, patru minute de tăcere, impusă de puţin liniştitorul răspuns al călăuzei.

Plictisit şi enervat m-am hotărît să rup tăcerea spunând lui Kader să

ne povestească tot ce ştia relativ la inamicii noştri, —deocamdată

imaginari, — şi în special relativ la felul lor de a lupta, la tratamentul ce-l impuin prizonierilor care le cad în mână şi altele de felul acesta.

Generalul Lafitte, care era şi el sub stăpânirea unei grozave plictiseli,

aprobă fără rezerve părerea mea.

Kader, după ce făcu oarecare dificultăţi de teamă să nu fim surprinşi de inamici în plină conversaţie, spori numărul sentinelelor şi se pregăti să satisfacă curiozitatea noastră spunându-ne tot ce ştia despre numitul trib.

-Am vrea mult să ştim cu ce fel de inamici avem de-a face în cazul când s-ar decide să ne atace, zise Laffite.

- Eu îi cunosc, declară călăuza. Şi Marele Spirit ştie că tot ce vă voi povesti e adevărat, punct cu punct.

Tuşi de două trei ori, îşi trecu mâna pe frunte ca pentru a trezi amintirile care stau pe jumătate adormite în mintea sa şi-şi începu povestirea, dându-i acea formă specială pe care o adoptă toţi negrii când povestesc ceva şi care constă în a pune la prezent majoritatea evenimentelor din trecut.

Permiserăm oamenilor care şedeau de pază să asculte povestirea călăuzei şi toţi se aşezară jos, formând un semicerc în faţa noastră.

Aceasta era pentru ei o adevărată sărbătoare, căci, ca toţi oamenii din rasele primitive, africanilor le place foarte mult să asculte orice fel de povestiri.

CAPITOLUL VII

KARENGII ŞI ANTROPOFAGII

Trebuie să fi avut vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani, începu el, când am cunoscut pentru prima dată teribilul trib al Kerengilor.

Un Kareng, care fusese prins în satul nostru pe când era gata să fure o femeie, era gata să fie ucis. Karengul a reuşit să scape şi s-a plâns şefului tribului său că a fost prins prin înşelăciune de oamenii noştri.Şeful nostru crezând, că războinicii tribului căruia aparţinea străinul, vor accepta o explicaţie cinstită cu privire la cele întâmplate, plecă în căutarea Karengilor, hotărât să lămurească lucrurile şi să evite cu orice chip lupta... Dar acest bun şef pe care toţi îl iubeau nu se mai întoarse în sat....

- Karengii vor pedepsi crud tribul nostru, spuse tatăl meu pe la apusul acelei zile.

-Trebuie să fugim. Să ne luăm soţiile şi să plecăm. E mai bine să mori în ghiarele unui leu, decât de o săgeată otrăvită.

Urmând sfatul său, care mi se păru bun, ne luarăm soţiile şi când soarele dispăru la orizont, fugirăm de acolo pentru totdeauna. Mergeam prin pădure unul după altul. Nu era lună şi în întunericul acela de nepătruns ne împiedecarăm de sute de ori, rănindu-ne de crengile ce ne izbeau la fiecare pas. Dar trebuia neapărat să ne depărtăm... să mergem continuu până la ziuă, spre a evita moartea sigură, care aştepta pe oricine ar fi căzut în mâinile grozavilor duşmani. Când începu să se lumineze de ziuă ne oprirăm. Eram istoviţi şi ascunzându-ne într-un tufiş des am adormit în câteva secunde.

În ziua următoare, după cum am aflat, Karengii intrară în satul nostru, omorâră pe toţi locuitorii pe care îi găsiră, acolo şi prefăcură în cenuşă colibele noastre.

Iată, musiu, când şi în ce fel avui nenorocirea să cunosc pe oamenii acelui trib pe care, de atunci, nu ştiu de ce, mi-i închipui poate mult mai teribili decât sunt ei în realitate. Ştiu însă sigur că sunt bănuitori, vicleni şi curajoşi. În curând vor veni aici spre a răzbuna pe compatriotul lor şi de la prima ochire îşi vor da seama că sunt într-un sat de canibali. Nu e nevoie de altminteri să fii cine ştie ce pătrunzător, ca să vezi asta. Noi am înţeles aceasta din primul moment şi n-avem obişnuinţa lor... E mai mult ca sigur, continuă el cu accent de mâhnire, — că văzându-ne aici, unde se celebra tocmai o serbare canibală, nu vom putea prin nici un mijloc să-i convingem că am stat departe de ea.

-Nu văd motivul, exclamai eu.

-Ba da, musiu, insistă el. Aparenţele ne condamnă !

-Ce Dumnezeu,Kader! Noi nu suntemantropofagi şi nici nu cred că avem aerul să fi fost vreodată, zise Laffite.

— Faptul că ne aflăm în sat, când rugul pregătit dovedeşte că secelebra„Dansul Canibaliior“, ne face cel puţin compliciiantropofagilor.

Laffite, rămase gânditorcăci nu-i făcea de loc plăcere perspectiva la care se referea Kader. După câteva clipe de tăcere, veni la mine ca să mă întrebe în ce mod eram de părere că puteam să ne întâlnim cu Karengii spre a le explica motivul şederii noastre întâmplătoare în acel sat, evitând astfel o interpretare greşită, care putea să ne fie atât de dăunătoare.

- Dacă am şti ce fel de semnale întrebuinţează spre a arăta că vor să facă pace cu inamicul ! exclamai eu.

Dar era imposibil să aflăm, căci semnalele pentru cereri de parlamentare variază în Africa de la o regiune la alta, şi chiar în sânul aeleeaşi regiuni.

Întrebarăm pe negrii noştri, dacă întâmplător vreunul din ei cunoştea acel semnal, dar în faţa rezultatului negativ al anchetei noastre, hotărârăm să înălţăm pe acoperişul colibei un mare steag alb. Aveam oarecare speranţă că acest semnal de pace, aproape universal, va fi interpretat în adevăratul său înţeles de Karengi, hotărându-i să parlamenteze înainte de a începe ofensiva.

-Cred că vor înţelege, ce vrem să spunem, zisei eu lui Laffite, când steagul fu ridicat.

-Şi eu cred tot aşa... şi dacă nu... vom lupta! îmi răspuse el neuitând rolul de general pe care şi-l atribuise şi cu un aer de energie care mă lăsă uimit.

CAPITOLUL VIII

ŞEFUL KARENGILOR

Faimoşii Karengi continuau să nu dea nici un semn despre existenţa lor, care, — mărturisesc, — începea să mi se pară fabuloasă.

Mai era o oră şi ceva până să se înopteze, căci amurgul aproape nu există în regiunile din apropierea ecuatorului şi din cauza aceasta dădurăm ordin negrilor noştrisă pregătească numaidecât cina.

Kader, pe când negrii executau ordinul nostru se pregăti şi el să-şi îndeplinească îndatoririle religioase şi se departă la vreo şapte opt paşi de locul unde şedeam eu şi Laffite.

Bunul Kader începu o serie de mătănii, sculându-se cu repeziciune în picioare şi îngenunchind, aplecându-se până ce fruntea atingea pământul. Apoi, privind fix spre orizont şi mângâindu-şi barba cu un gest încet şi plin de reculegere, murmura cuvinte din Koran.

Cufundat cu totul în rugăciunea sa, făcea abstracţie absolută de tot ce-l înconjura, ca şi când ar fi fost singur în faţa Dumnezeului pe care-l adora şi spre care-şi înălţa ruga, cu o credinţă demnă de invidiat.

Zic, demnă de invidiat, căci aşa e tot omul, oricare ar fi religia pe care o profesează, când simte în suflet dulcea consolare a credinţei.

Când termină,în sfârşit,aceste contorsiuni şi mătănii, cu desăvârşire fără sens pentru noi, se apropie şi ne spuse că i se părea foarte nimerită ideia de a prânzi înainte de sosirea Karengilor, care, după cum ne spusese de nenumărate ori, soseau totdeauna atunci când îi aşteptai mai puţin.

Era destul de plictisitor, bunul nostru Kader. Acesta era unul din defectele sale. Cât îşi vâra o ideie în cap, insista asupra ei, fără să obosească, de sute de ori.

Fără îndoială insistenţa sa de a ne prezenta pe Karengi de o viclenie machiavelică şi de un curaj înspăimântător începuse să ne cam neliniştească şi să ne enerveze.

Ştiam,totuşi,că toţi negrii au nesuferitul obicei de a exagera totul la extrem,dar Kader era un om cinstit şi căruia nu-i plăcea să denatureze lucrurile. De aceea insistenţele sale începură să ne îngrijoreze.

Laffite şi cu mine prânzirăm cu foarte puţină poftă şi numai bând mereu apă, puturăm înghiţi vreo câteva bucăţele din mâncarea pe care ne-o preparaseră bucătarii noştri, care fie zis în treacăt, nu erau cine ştie ce maeştrii în arta culinară.

Ceilalţi negrii din escortă nu pierduseră nimic din proverbiala lor poftă de mâncare şi înghiţeau copioasele lor porţii cu o adevărată frenezie. Fără îndoială nu ştiau ce specie de oameni erau Karengii. Dacă ghidul nostru le- ar fi cântat şi lor cântecul lui despre acel trib, desigur că n-ar fi mâncat cu atâta poftă şi atât de mullt.

Bunul Kader nu uita niciodată rolul său de călăuză a expediţiei. Pe când mânca împreună cu ceilalţi negri, — lucru pe care-l făcea cu

destulă poftă, — nu înceta o clipă de a veghea şi privirea sa cerceta mereu linia pădurii, de la o margine la alta.

Deodată scoase un strigăt de spaimă. Într-o clipă sări în picioare şi înnecându-se cu o bucată mare de carne de conserve pe care tocmai o mesteca, zise cu vocea schimbată de emoţie :

-Vai ! Sunt... Karengii!

Spunând cu greutate aceste cuvinte, făcea sforţări nemaipomenite ca să înghită bucata de carne care-i rămăsese în gât şi care era cât pe-aci să-l sufoce.

-Unde întrebă Laifitte sculându-se repede.

-Acolo! răspunse Kader, cât putu: în sfârşit respira, arătând cu degetul un punct al pădurii.

-Dar ce-ai văzut ?

-Colo ! repetă el, am văzut un om.

Şi eu asemenea văzusem ceva, dar fără a putea preciza dacă era, sau nu o formă omenească.

Era ca o umbră, care se strecura printre arbori şi căreia nu i-aş fi dat importanţă, de n-ar fi fost strigătul lui Kader.

— Dareu n-am văzut nimic, zise Laffite, cercetând mereu cu privirea terenul din faţa noastră, şi nici nu văd ceva!

Sufla puţin vânt şi steagul alb flutura pe acoperişul colibei ca un semnal al îndemnului nostru de pace.

Cu toţii, inclusiv negrii din escortă, priveam cu insistentă spre punctul arătat de călăuza noastră, dar nu izbutirăm sădistingem absolut nimic suspect sau alarmant, cu toate căauzind pe Kader spunând că a văzut un om, unul din negrii noştri spuse că el văzuse doi.... iar un altul jură că văzuse trei .

Mă văzui silit să le poruncesc să tacă spre a evita să mai crească numărul oamenilor descoperiţi printre arbori. Începeam să cred că mă înşelasem, sau că fusesem victima unei halucinaţii, căci trecură destule minute fără să mai vedem nimic anormal.

Ne pregăteam să ne aşezăm iar jos, când deodată, ivindu-se ca prin farmec printre ierburile dintre pădure şi sat, răsăriră în faţa, noastră mai mulţi oameni.

Eu şi Laffite ne pregătirăm armele, iar negrii noştri se strânseră în jurul nostru cu bastoanele în mână.

Credeam că sosise momentul de a lupta şi ne simţeam dispuşi să ne vindem scump viata.

Dar numiţii războinici nu aveau de loc aerul să aibă intenţii duşmănoase.

Veneau spre noi cu paşi rari, cu arcurile pe umăr şi săgeţile la brâu.

În fruntea lor mergea acela care părea şeful trupei şi care arbora ca semn al autorităţii sale, mici podoabe ale îmbrăcăminţii.

Cât despre noi, văzând încrederea cu care înaintau sălbatecii şi înfăţişarea lor paşnică, rămăseserăm nemişcaţi privindu-i cu o firească uimire.

Laffite trimese repede să i se aducă steagul care fâlfâia pe acoperişul colibei şi-l flutură deasupra capului cu adevărată furie.

Văzând acest gest, al cărui sens trebuie să-l fi înţeles, şeful micii trupe azvârli la pământ suliţa, iar războinicii care-l urmau făcură acelaşi lucru cu arcurile şi săgeţile lor.

Când fură complet dezarmaţi se opriră. Erau la vreo cincizeci sau şeaizeci de metri de noi. Kader ne asigură că acea manevră însemna că sălbatecii veneau cu intenţia de a parlamenta şi, că, pentru a arăta că eram gata să acceptăm propunerile de pace care ni se făceau, trebuia să facem şi noi ca dânşii, adică să azvârlim armele.

În consecinţă, cum dorinţa noastră era de a nu începe ostilităţile, urmarăm sfatul călăuzei noastre şi puserăm puştile pe pământ, — siguri de superioritatea noastră, deoarece aveam revolverele la brâu, — şi prin semnale repetate invitarăm pe Karengi să se apropie de noi fără nici o teamă.

Văzând atitudinea noastră paşnică, războinicii Karengi înaintară din nou cu paşi siguri spre sat.

După siguranţa paşilor şi aerul lor grav se cunoştea că erau oameni viteji şi îndrăzneţi.

Iată nişte inamici, care nu sunt de dispreţuit, murmură Lâffite. Îţi spun sincer că-mi place să cunosc tribul acesta, despre care am auzit vorbindu-se atâta.

Când se aflară la o mică distanţă de noi, războinicii se opriră. Presupusul şef făcu încă vreo câţiva paşi, îndreptându-se spre mine, luându-mă fără îndoială drept şeful expediţiei.

Această preferinţă a şefului Kareng nu cred să fi fost tocmai plăcută prietenului Laffite, care după cum ştim, se constituise general al presupuselor operaţii. Iar eu pe de altă parte, nu voii să spun războinicului că făcea o eroare şi că regulile războiului cereau să se adreseze direct generalului nostru....

Şeful Kareng era un om de vreo treizeci şi cinci de ani, iar trăsăturiIe sale nu erau lipsite de frumuseţe.

Ne salută, făcând o închinăciune şi, închipuiti-vă surpriza şi satisfacţia noastră, când îl auzirăm adresându-ne cuvântul într-o franceză destul de corectă, ceea ce însemna că ne puteam înţelege cu el fără să mai avem nevoie de intervenţia lui Kader....

- Salut â vous, nobles etrangers, zise şeful Kareng. Călăuza nu se aşteptase desigur să-l audă vorbind atât de corect limba franceză şi crezându-se cuprins şi el în elogiosul şi neaşteptatul calificativ de nobili străini, spre a-şi manifesta mulţumirea, făcu cea mai adâncă şi ceremonioasă reverenţă în faţa şefului Kareng, salutându-l în dialectul său şi făcând ca şi ceilalţi negri din escortă să-l salute în acelaşimod.

Şeful răspunse la toate închinăciunile cu un aer plin de gravitate şi apropiindu-e încă puţin, se aşeză jos şi ne invită cu un gest să-i urmăm exemplul, ceea ce făcurăm fără nici o ezitare.

Ceilalţi războinici, care-l priveau rămaseră în picioare şi se depărtară la câţiva metri de grupul nostru. Toţi priveau cu o vădită curiozitate spre colibe, spre negrii noştri şi spre locul din care

veniseră. Poate că nu ne bănuiau înce privea intenţiile noastre paşnice dar după cât se vedea, nu credeau de prisos să stea în expectativă spre a evita o cursă în caz când intenţiile noastre n-ar fi fost curate. Oamenii noştri păreau foarte liniştiţi, inclusiv Kader, care deşi arătase atâta teamă de tribulKarengilor, surâdea satisfăcut de neaşteptata şi fericita întonsătură ce luaseră evenimentele.

Mai întâi de toate mulţumesc Marelui Spirit că mi-a îngăduit să ajung la timp spre a vă salva viaţa. Puteaţi fi siguri că antropofagii v-ar fi făcut jertfe ale cruzimii lor.

— Da, răspunse trist Matub. Era un războinic din tribul nostru! Fiind informaţi că in Somor se practica antropofagia, tovarăşul nostru fu desemnat de soartă ca să cerceteze dacă zvonul ajuns până la noi era adevărat şi în caz afirmativ să pedepsim aceste grozăvii... Căci Karengii, nobili străini, au făcut,—sunt de atunci foarte mulţi ani, — un jurământ sfânt şi acest jurământ ne sileşte să urmărim fără răgaz blestemata rasă a mâncătorilor de oameni, până la sfârşitul veacurilor sau până la întreaga lor nimicire.

-Aceasta e o misiune nobilă şi care onorează pe valorosul trib al Karengilor, ziseieu. Şeful Matub şi războinicii săi pot fi siguri de azi pe prietenia noastră.

— Acum ştiţi de ce am venit aici, continuă el.Putem afla, însfârşit,cărei împrejurări se datoreşte prezenta voastră aici.

- Mai întâi, viteazule Kareng, zise Laffite, luând cuvântul, am sosit aici cu intenţia de a cere şefului tribului indicaţii cu privire la drumul pe care trebuia să-l luăm pentru a ajunge direct la Tombella, localitate la care doream să ajungem după, cum îţi închipui, ca să putem dormi într-un pat bun, să mâncăm un beefsteak bun, să bem o halbă de bere....

-Şeful acestui trib, ale cărui obiceiuri nu ne erau cunoscute, — îl întrerupsei eu, temându-mă că Laffite va intra în consideraţii, care

nu-şi aveau rostul aici, — insistă să petrecem noaptea în satul său, oferindu-se să ne dea un ghid priceput, care să ne conducă la Tombella, pe drumul drept.

Călăuza noastră, care dorea să ia parte la conversaţie, adăugă apoi că abia sosiţi în sat ne dădurăm seama că locuitorii săi practicau canibalismul şi că în faţa insistenţei şefului n-am găsit altceva mai bun decât să acceptăm ospitalitatea ce ni se oferea.

Continuând apoi, cu un lux de detalii absolut netrebuincioase, îi arăta necesitatea în care ne găsirăm de a ne preface că suntem şi noi canibali spre a evita să fim atacaţi.

Auzind acestea şeful Kareng zâmbi:

-Să nu credeţi că stratagema voastră de a vă da drept canibali în faţa Somoranilor ar fi îndepărtat cu totul pericolul de a fi fripţi şi apoi mestecaţi... E drept că în general canibalii nu ucid şi nu mănâncă pe aceia care au grozavul lor obicei, dar nu se întâmplă totdeauna aşa... Între diferite cazuri pe care vi le-aş putea povesti, mi-amintesc foarte bine de o mamă antropofagă, care fiindcă nu mâncase carne omenească de mai multă

vreme, omorî şi înghiţi pe propriul său fiu... N-aţi auzit niciodată de această întâmplare ?

Eu răspunsei afirmativ, căci cazul la care se referea şeful Kareng, sau cel puţin unul identic cu acela îmi fusese descris cu altă ocazie şi l-am povestit pe larg în scrierea mea ,„Viaţa Albului în ţara Negrului”. Ceea ce face că nu se poate admite ca cineva incontestabil teoria lui Willy Hells şi nici nu se poate baza cineva prea mult pe ea în caz de primejdie.

În timpul unui moment de tăcere, şeful Kareng observă pregătirile de apărare pe care le făcusem în jurul colibei şi care erau o dovadă strălucită de vastele cunoştinţe de fortificaţie militară ale prietenului meu Laffite.

-Aţi crezut că vă vom ataca ? ne întrebă Matub zâmbind.

-Nu, răspunse iute Kader, luându-ne înainte ca să nu răspundă vreunul din noi. Preparativele pe care le vedeţi le făcusem ca să ne apărăm mai bine de canibali în caz când locuitorii tribului s-ar fi hotărât să ne atace în timpul nopţii. După cum vă închipuiţi, noi n-aveam unde să ştim că veţi veni...

-A ! zise şeful ca şi când explicaţia călăuzei noastre i s-ar fi părut foarte logică.

Nu ştiu de ce însă cred că exclamaţia sa însemna mai mult sau mai puţin: - „Ce nevoie aveai să-mi spui minciuna asta stupidă ? Dacă nu vă temeaţi de venirea noastră, atunci pentru ce supravegheaţi cu atâta grijă pădurea? Totuşi nu zise nici o vorbă, care să arate că nu credea spusele lui Kader. Ne rugă apoi să-i dăm toate lămuririle cu privire la fuga locuitorilor satului ca să poată lua măsurile necesare. Dorea mai ales să ştie direcţia în care fugiseră somoramii.

Nu crezurăm necesar să ascundem adevărul, aşa că eu şi Lafitte le

dădurăm toate explicaţiile, şinumai când fu prea târziul, observai că ghidul nostru dezaproba cu un gest sinceritatea cu care răspunsesem la întrebarea lui Matub.

Şeful ne mulţumi îndată ce fu pus în curent cu ceea ce dorea să ştie. Chemă apoi pe unul din oamenii săi care era, desigur, inferiorul său imediat în grad, şi îi dete diferite ordine în dialectul lor. Când subalternul său se depărtă, Matub avu delicateţa să ne repete în franţuzeşte tot ce vorbise.

Planul său era ca războinicii lui, care după cât se vedea, erau postaţi în număr mare în pădure, să urmărească fără întârziere tribul Somoranilor în cursul unui marş de o zi. Iar în timpul acelei urmăriri, el şi tovarăşii cu care se găsea în sat, aveau să rămână cu noi spre a căuta cadavrul nenorocitului lor camarad ucis de brutalii antropofagi.

Văzurăm pe omul care primise ordinele şefului Kareng depărtându-se iar când fu la o depărtare de vreo sută de metri scoase un strigăt puternic şi ciudat.

La sunetul acelui strigăt, care desigur era vreun semnal convenit mai dinainte, peste o sută de războinici răsăriră dintre ierburile din jurul satului. Câteva clipe ei se consultară cu locotenentul lui Matub, şi apoi se depărtară în fugă pe drumul pe care fugiseră Somoranii.

Când îi pierdurăm din vedere, şeful Kareng care rămăsese în picioare privind la plecarea oamenilor săi, se întoarse zâmbind către noi.

— De vreme ce aţi văzut cele ce s-au întâmplat ieri aici, cred că mă veţi ajuta să găsesc corpul războinicului meu, ne zise el.

Auzind aceste cuvinte, înţeleserăm pentru ce călăuza noastră dezaproba sinceritatea cu care vorbisem cu câteva momente mai înainte, şefului kareng.

Ne găseam în faţa inevitabilei obligaţii de a ne supune dorinţei sale şi poate chiar de a rămâne cu dânsul până la înapoierea războinicilor, care plecaseră în urmărirea canibalilor.

Greşeala era absolut ireparabilă, căci, aplica fără a le acorda concursul ce ne cerea însemna să ne expunem la izbucnirea ostilităţilor.

Lăsând afară, pe negrii noştri şi pe războinicii Karengi, intrarăm în colibă unde făcurăm străinului onorurile casei. Discutarăm multe şi intens, aşa că după o oră eram prietenii cei mai buni din lume. La pecetluirea acestei prietenii contribuiră în bună parte şi câteva înghiţituri de rom, băutură care nu lipsea niciodată din echipamentul nostru la drum.

CAPITOLUL IX.

ÎN CĂUTAREA CADAVRULUI DISPĂRUT

Cred că cititorii n-au uitat că după câte ne spuse Kader, somoranii pregăteau tocmai rugul ca să frigă cadavrul acelui asasinat şi o cracă ascuţită la una din extremităţi spre a-l pune în frigare, întocmai cum se face la noi în Europa, cu mieii, când fură vestiţi că se apropiau de sat teribilii lor inamici, de la care ştiau că nu vor obţine nici o milă.

Dată fiind repeziciunea cu care se succedaseră evenimentele, nu va mira deloc faptul că noi nu ştiam dacă antropofagii luaseră cu ei. cadavrul sau dacă-l ascunseseră în vreo colibă, spre a-l găsi în caz când alarma ar fi fost neîntemeiată. Kader, de asemenea, nu-l ştia fiindcă îndată ce înţelesese că se petrecea ceva anormal, venise să ne dea de veste.

Explicarăm aceasta lui Matub, ca să nu se mire că nu-i putem da nici o indicaţie sigură, după care să-şi îndrepte cercetările.

În orice caz eu am fost de părere că somoranii nu trebuie să fi lăsat în sat dovada delictului lor, dacă au avut câtuşi de puţin posibilitatea s-o ia cu ei, nu numai de teama Karengilor, dar şi de teama autorităţilor europene, care, cum e şi firesc, urmăresc şi pedepsesc cu severitate pe cei care se fac vinovaţi de acte de canibalism.

În scrierea mea, „Viaţa albului în ţaranegrului”,am dat amănunte despre modul cum e urmărit canibalismul în Africa precum şi asupra aplicării unei justiţii cu adevărat draconice vinovaţilor care cad în mâna autorităţilor.

În ultimii ani, s-a făcut mult spre a se stârpi acest infam obicei, dar, cu toată continua urmărire şi severitatea cu care se aplică pedepsele, antropofagia n-a încetat de a exista. În momentul de faţă continuă să se practice în triburi, care, ca acela al somoranilor, sunt ascunse în inima pădurilor depărtate, în care foarte rar pot ajunge autorităţile.

Pe de altă parte, când un trib de canibali vrea să organizeze un astfel de ospăţ, aşază în diferite puncte strategice mai mulţi spioni, care dau semnalul de alarmă la cel mai mic pericol. În cazul acesta, fug, dar dacă au timpul să facă să dispară orice urmă compromiţătoare, o fac în aşa mod, încât îşi bat joc de europenii însărcinaţi cu pedepsirea.

Nu era deci cu putinţă să refuzăm şefului Kareng, — fără a-l supăra — concursul ce ne cerea, pentru căutarea cadavrului.

Eu unul, dispus să pierd câteva zile în acel sat, doream din toate puterile să se găsească victima, gândindu-mă că aceasta îmi va permite să asist la înmormântarea unui Kaneng, înmormântare care, ca şi toate ceremoniile triburilor africane, prezenta pentru mine o deosebită aitracţie.

Kader era de părere că somoranii, dată fiind graba. cu care fugiseră din acel loc, nu avuseseră alt mijloc decât să lase cadavrul şi că sacrificatorul trebuie să-l fi ascuns intr-un loc sigur pentru a continua

serbarea în cazul când s-ar fi putut întoarce mai devreme în sat.

Călăuza îşi sprijinea această părere pe credinţa că mulţumită rugăciunii rostite de sacrificator, cadavrul putea sta mai multe zile chiar în contact direct cu soarele şi cu aerul, fără a se descompune.

Bineînţeles că nici eu, nici Laffite, nu eram de părerea lui, cu atât mai mult că nu credeam de loc în acel grosolan miracol.

— După cum se vede, vrăjitorii din Africa sunt un fel de camere frigorifere ! zise Laffite.

Se putea, bănui că ascunseseră cadavrul, şi în acest caz, mirosul descompunerii avea să-ltrădeze, dacă pân-atumci, bineînţeles, întâmplarea nu ne-ar fi condus paşii spre locul unde se afla.

-Şi ce vor face dacă-l vor găsi ? întrebai pe Kader.

- Cred. că, împinşi de fuirie, vor preface mai întâi satul în cenuşe, — cum au făcut cu al nostru, — răspunse el. Şi apoi, dacă vor prinde pe fugari, răzbunarea le va fi completă.

Se făcuse noapte.

Negrii noştri aprinseră mai multe focuri şi formară un cerc în faţa unuia din ele, aşteptând ordinele noastre.

Voiam tocmai să propun să ne ducem la culcare, dar chiar în clipa aceea, şeful Matub ne întrebă dacă eram dispuşi să începem cercetările.

Ora nu ni se părea tocmai potrivită şi îi spuserăm aceasta şefului, dar acesta insistă asupra nevoii de a nu pierde timpul.

mei vor face câteva torţe şi vom începe să căutăm.

După cum se ştie, noaptea, trecută am dormit foarte puţin, aşa că nu furăm deloc încântaţi. Laffite privi pe Matub cu nişte ochi plini de mirare şi sunt sigur că în gând îi adresă câteva înjurături.

Matub bătu din palme, chemându-şi oamenii carealergară numaidecât şi după ce ascultară cu atenţie ordinele sale, se retraseră.

Kader îl întrebă dacă vrea sa luăm şi câţiva din oamenii noştri, dar şeful îi răspunse că nu era nevoie, ajungându-i oamenii săi.

- Tu, dacă vrei, poţi veni, îi spuse el.

După câteva secunde intră în colibă unul din Karengi, care, fără îndoială, vesti pe şeful său că totul era gata, căci acesta se sculă şi ne pofti să-l urmăm.

Ieşind din colibă, văzurăm patru războinici, ce purtau mari torţe aprinse aprinse în vârful unor prăjini. Alţi patru duceau un braţ de torţe pentru a înlocui, la nevoie, pe celelalte.

Când treceam pragul colibei, Kader se apropie şi-mi spuse foarte încet.

- Cred că aveţi revolverele încărcate ?....

- Da, răspunsei eu. Bănuieşti că ne vor juca o festă? Eu cred că Matub e un om cinstit.

- Şi eu asemenea, răspunse el. Dar e mai bine să fim prevăzători.

Fabricaţia tortelor, despre care am vorbit, e extrem de originală. O

prăjină destul de lungă are la extremitatea superioară o bucată de lemn răşinos prinsă cu o sârmă. Această bucată de răşină e înfăşurată cu ierburi uscate, formând o minge de mărimea capului unui om. Se dă foc ierburilor, care-l transmit bucăţii de răşină împiedicând-o însă de a se consuma prea repede. Bine înţeles, purtătorii acestor torţe sunt obligaţi să le scuture din când în când cu putere, ca să aţâţe flacăra.

Mai toate triburile Africei occidentale şi centrale întrebuinţează acest procedeu, şi după cât se pare, e vorba de o invenţie pur africană, căci nu există nimic care să facă să se presupună că ar fi fost introdusă de exploratorii europeni.

Dar să revenim la povestirea, noastră. Călăuza ţinând seama de atribuţia sa, fără a mai aştepta să-i mai spună cineva, se puse în fruntea cetei şi porni în direcţia pieţei, unde cu câteva ore mai

devreme se săvârşise sacrificiul, omenesc, considerând că de acolo trebuiau să pornească cercetările noastre.

După dânsul veneau purtătorii de facle aprinse şi în urmă veneam noi cu ceilalţi Karengi. Bine înţeles, mergeam foarte încet.

- Aici l-au omorît! zisei eu şefului, arătându-i un punct al pieţii, unde căzuse rănit de moarte, nenorocitul său tovarăş.

La lumina torţelor, descoperirăm pe pământ mai multe pete de sânge. La câţiva paşi mai departe găsirăm craca cu care antropofagii sepregătiseră să frigăruiască victima,iar ceva mai departe, printre nişte ierburi, descoperirăm intestinele acelui nenorocit...

Văzând aceste triste rămăşiţe, şeful Kareng nu-şi putu înăbuşi un blestem, pe care deşi îl rosti în dialectul său, îl înţeleserăm după intonaţia vocii, plină de ură şi de durere.

Atât eu cât şi Lafitte, simţeam o adâncă emoţie. Kader mergea înaintea noastră, urmând calea care credea el, că ne va duce la descoperirea cadavrului, în caz când canibalii nu-l luaseră cu ei. Toţi îl urmam tăcuţi şi cufundaţi în gândurile noastre.

Ajunserăm în sfârşit în marginea pădurii şi călăuza se afundă în desişuri, spunându-ne că acolo, fără îndoială, ascunseseră corpul celui asasinat.

Cu toate căutările noastre amănunţite prin toate desişurile acelei vegetaţii bogate, nu găsirăm nimic. În curând fu nevoie să se aprindă alte patru torţedin acelea pe care le aveam de rezervă.

Nu se poate închipui tabloul fantastic pe care-l prezenta pădurea luminată de flacăra roşie tremurătoare a acelei primitive iluminaţii.

- Nu ştiu! Nu ştiu unde poate fi ! murmură Kader . Poate că l-or fi luat cu ei...

- Nu, zise şeful kareng. Eu ştiu sigur că trebuie să fie o descurajare, după mai multe minute de căutare să fie pe aici.

- Şi apoi o să nemai trebuiască alte forţe, zise Kader cu un ton de adevărată disperare.

Cei patru negri karengi care purtau torţele aproape stinse, după ce se consultară cu Matub, se duseră în fugă spire sat ca să fabrice altele.

Zece minute mai târziu, se întoarseră aducând altele. Timp de două ore, nesfârşit de lungi, căutarăm cu înfrigurare fără să descoperim nici cea mai mică urmă. Nimic! Nici o urmă ! Nici un semn ! Nimic care să trădeze trecerea sacrificatorului cu victima sa. Pe faţa şefului kareng şi în toată înfăţişarea sa se vedea o furie fără margini. La început, crezând că ar fi împotriva demnităţii săle, nu luă parte activă la căutări, rămâ nând lângă noi, dar pierzând' răbdarea sfârşi prin a se pune singur la lucru.

Laffite şi eu luam de asemenea parte la cercetări fără însă a ne înjosi să ne plecăm printre ierburi cum făceau ceilalţi. Acei care călătoresc prin Africa nu trebuie să uite niciodată că sunt ţinuţi să pară totdeauna superiori indigenilor.

Când, în sfârşit, se consumară toate torţele, furăm nevoiţi să renunţăm la neplăcuta noastră activitate. Matub voia cu orice preţ să se fabrice alte torţe, dar reuşirăm să-l convingem că era mai bine

s-aştepte lumina zilei. La înapoiere trecurăm din nou prin piaţă pentru a ne dulce la coliba noastră, unde speram să ne odihnim însfârşit.

Deodată şeful se opri şi fixă privirea asupra unui mare arbore.

— Acolo! acolo! zace el, arătând arborele. Glasul său, spunând acestea, tremura de emoţie.

Auzindu-l, toţi ridicarăm privirile spre punctul indicat şi văzurăm ceva care părea o formă omenească aşezată pe primele crăci ale arborelui.

Doi dintre oamenii, care ne însoţeau, fără a aştepta vreo poruncă, se duseră să facă alte torţe. Între timp, Kader încercă să se urrce în pom, ca să se convingă dacă masa aceea era un corp omenesc. Cu toate că era foarte agil şi puternic, nu izbuti să-şi ajungă scopul, din pricină că trunchiul arborelui era prea neted. Trebuia o frânghie cu ajutorul căreia indigenii se caţără extrem de uşor pe arborii cei mai înalţi din pădurile lor. Doi metri de frânghie ajung. Sălbatecii trec această frânghie în jurul trunchiului şi înodând extremităţile o plasă destul de largă pentru ca să şi-o poată trece pe după spate, fără să se lipească de pom. După aceasta, încep să se urce cu mâinile şi picioarele, rezemându-se de trunchi şi ridicând în acelaş timp frânghia ca să fie în toţ momentul legaţi de pom. E în fond acelaşi procedeu pe care-l întrebuinţează soldaţii de la geniu pentru aşezarea firelor telegrafice, cu diferenţa că aceştia se servesc de o curea în loc de o simplă frânghie.

Dar călăuza noastră îşi închipuia că nu era nevoie de frânghie pentru unul ca dânsil, care avea pumnii atât de puternici. Se simţea atins în amorul său propriu şi continua să încerce fără alt ajutor decât propriile sale forţe.

Noi care-l priveam înteleserăm că nu va izbuti căci abia înconjura, trunchiul cu braţele şi aluneca încet la pământ.

— E zadarnic ca servitorul vostru să se mai ostenească, îmi zise şeful kareng. Oamenii mei se vor urca într-o clipă.

Mihai Tican Rumano

Nu ştiu dacă izbuti să se menţină înfigându-şi unghiile în coajă, dar ce e drept într-una din nenumăratele sale încercări, reuşi să se ridice la o înălţime de doi metri.

Era tocmai să-i manifestăm prin cuvinte de încurajare admiraţia noastră pentru acest tur de forţă şi agilitate, când deodată îl văzurăm dispărând şi în acelaşi timp ne ajunse la ureche zgomotul pe care-l făcea corpul său izbindu-se de pământul nu tocmai moale.

Căderea bietului om fu atât de neaşteptată şi situaţia lui atât de caraghioasă încât nul ne puturăm stăpâni un hohot de râs, cu toate că se lovise destul de rău la un braţ. De prisos să mai spun că, rănit în amorul său propriu, nu scoase nici cel mai mic strigăt şi că râsetele

noastre îl durură mai rău decât dacă i-am fi aplicat câteva lovituri de baston la spinare.

Sculându-se încet de jos, ne privi cu un aer care arăta că era ofensat

de râsetele noastre ce i se păreau deplasate, iar Laffite, văzând gestul lui de supărare, izbucni din nou într-un hohot care fuse culmea indignării bietului Kader. În timpul acesta se înapoiară şi cei doi oameni ai lui Matub cu tortele aprinse.

Kader şi şeful Kareng luară fiecare câte una şi cei patru negri se pregătiră să ss caţere în pom.

Spre a-şi ajunge scopul nu se servea de frânghia de care vorbeam mai adineauri ci de urn fel de scară omenească foarte ciudată şi pe care n-o mai văzusem niciodată.

Unul din oameni se aşeză în faţa trunchiului şi drept îl cuprinse cu braţele. Al doilea kareng se urcă ţinându-se de corpul celui dintâi până ce se aşeză cu picioarele pe umerii lui. Îndreptându-şi apoi corpul, cuprinse şi el arborele cu amândouă braţele. Acelaş lucru îl făcură apoi all treilea şi al patrulea kareng. Cel de al patrulea ajungea chiar mai sus de crăcile pe care se găsea cenuşa aceea ce credeam noi că era cadavrul pe care-l căutam de atâtea ceasuri.

Văzând cu câtă uşurinţă şi repeziciune cei patru negri formau acea scară omenească, nu putui decât să admir forţa primului dintre ei, care, fără nici-o greutate aparentă, susţinea pe umerii săi, greutatea celorlalţi trei. Mă gândeam că ciudata sa performanţă ar fi fost foarte

aplaudată într-unul din circurile noastre şi spusei aceasta şefului, dar

el mă făcu să văd că sforţarea realizată de acel om era mai mult aparentă decât reală. Într-adevăr, fiecare din ei se ţinea cu putere de arbore şi apăsa deci foarte puţin pe cel care era dedesubt. După cum îmi spuse Matub, văzuse o asemenea scară formată din şase sau opt oameni; cel de jos neavând deloc o putere excepţională.

Odată ajuns sus, cel de al patrulea negru, spuse câteva cuvimte în dialectul său, pe care le înţeleserăm toţi numai din simpla lui intenţie.

El îmi răspunse scurt că, da. Şi pe când coborau cadavrul, cu preţul a mari sforţări, căci operaţia era foarte grea, încercam în zadar să-mi explic cum putuse sacrificatorul să-l urce până acolo?

CAPITOLUL X.

MARŞUL FUNEBRU AL KARENGILOR

Când corpulciopârtit al nenorocitului fcareng fu însfârşit pus pe pământ, şeful îl privi o clipă destul de lungă, dând apoi instrucţiuni oamenilor săi. Apoi ne invită să-l urmăm.

Pe când ne îndreptam spre coliba noastră, rupţi de oboseală şi de somn,Matub ne spuse că nu credea dedemnitatea sa, după cum desigur nici noi nu credeam, să asiste la operaţia cu careînsărcinase pe oamenii săi şicare era de ascoate ierburile aromatice cu care antropofagii umpluseră corpul şi de a pune în locul lor intestinele pe care le găsisem la începutul nopţii.

E lesne de închipuit cămulţumirăm din sufletul nostruşefului kareng că ne scutise de a asista, la un astfel de spectacol, care nu putea fi plăcut pentru nici unul din noi şi pentru nimeni chiar. Cred că dacă ar fi riscat să ne propună aşa ceva eu unuln-aş fi putut rezista să contemplu această operaţie, ca să zic aşa, „reconstructivă“.

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cum au procedat pentru a pune lucrurile la locul lor... Dar emai bine nici să nu mă mai gândesc.

Când războinicii terminară neplăcuta lor misiune, care pentru ei erapoate foarte naturală, intrară în colibă şi anunţarăpe şef că mortul era pregătitconform, instrucţiunilor primite.

Ne temeam ca nu cumva funeraliile să se celebreze chiar în momentul acela subpretext că aşa erau legile tribului, căci în cazul acesta adio somn!

-ÎIveţi îngropa acum ? întrebai eu temându-mă că voi primi un răspuns afirmativ, la care n-aşfi ştiut ce să obiectez.

- Nu. Nu-lputem îngropa în noaptea asta şi fără ajutorul preotuluinostru! îmi răspmse el.

- Şi de unde veţi lua un preot, nefiind în satul vostru ? întrebă Laffife.

- E unul printre karengii pe care i-am trimes îrnurmărirea antropofagilor.... La înapoierea sa, conform riturilor noastre, voim îngropa pe nenorocitul, nostru tovarăş. Acest neaşteptat răspuns ne puse pegânduri.

Dupăcum se ştie, ordinul dat de şefrăzboinicilor săi erade a urmări pe somoramitimp de o zi şi prin urmare încaz când ţineau să îndeplinească această poruncă întocmai, nu se puteau înapoia mai de vreme de a treia zi. Aceasta însemna că până peste patruzecişi opt de ore nici nu ne puteam gândi să ne reluăm drumul spre Tombella. Somor ne devenea cu adevărat odios, căci totul părea că unelteşte împotriva noastră, făcându-ne să rămânem acolo.

— Dacă n-au de gând să-şi îngroape mortul până ce nu se întorc războinicii cum vor facespre a împiedica descompunerea ? mă întrebă Laffite.

- Nu ştiu, răspunsei eu, rău dispus.. Ştiu atât că edestulă vreme de

când suntem în acest sat. Închipuieşte-ţi cum o să petrecem aşteptând să se întoarcă oamenii aceia, care auplecat în urmărirea canibaililor! În momentul acela se apropie de noi şeful Kareing şi neinvită să-l urmăm.

- Unde ? întrebaieu.

- Să luămcorpul războinicului meu, ne zise el.

— Nu, ne ducem să-l luăm acum. E tot în locul în care l-am lăsat şi aşteaptă să fie adus cu cinstea cuvenită pânăaici.

Cu multă rea voinţă, pe care cred c-a observat-o şi şeful, cedarăm invitaţiei sale şiieşirăm din colibă. Pe când ne aflam încă în centru, oamenii lui Matub pregătiseră în apropiere un fel de pat dinlemne şi pietre, peste care puseseră o mulţime de frunze şi de ierburi proaspete, ceeace ne făcu să ne gândim că în acel loc vor lăsa pe mort până la sosirea preotului.La uşa colibei ne aştepta Kader. De când căzuse din pom era trist, şi abătut. Bunul om era mâhnit şi supărat pe noi din pricină că râsesem de nenorocirea sa. De prisos să mai spun eă nefăcurăm că nici nu băgăm de seamă.

Seaprinseră iarăşi patru torţe, pe care le luară alţi patru oameni şi cum şeful îşi manifestase dorinţa ca toţi oamenii noştri săasiste la depunerea tovarăşului său pe ceeace aş putea numi catafalc, poruncii călăuzei noastresă îndeplinească cererea lui Matub. Când totul fugata, convoiul se puse în mişcare. Karengii mergeauînainte. După ei mergea Laffite, şeful şi eu. În urmă veneau toţi negrii noştri, în frunte cu Kader, care în nici o ocazie nu uita rolul său de călăuză a expediţiei şi cu atât mai puţin acum când se credea că fusese atât de nedreptăţit

În această ordine şi mergândfoarte încet, ajunserăm la arbore, unde doi războinici păzeau corpul mortului. Toţi karengii purtau arculatunci şi săgeţile la brâu. Laffite şi cu mine me luasem carabinele, iar Kader prăjina, sa de călăuză.

Ce n-aş fi dat să pot lua un instantaneual acestui tablou. Când ajunserămîn faţa cadavrului, şeful Matub făcu o închinăciune până la pământ şi războinicii săi scoaseră un strigăt înspăimântător, care sfâşia tăcerea nopţii. Negrii noştri strigară şi ei aproape în unison,dând dovadă de o deosebită curtenite, iar bunul Kadercrezând că în toate ocaziile trebuiesă întreacă pe subordonaţii săi scoase unofdinpiept, care din nefericire îi rămase în gât, transformându-se în cel mai ridicol chip pe care l-am auzit vreodată. Strigătul său discordant neuimi pe toţi. Matub se întoarse ca să vadă cine l-a dat.. Bietul Kader, extremde ruişinat, ne privea temându-se că vom izbucni din nou în râs, dar, cu toate că ar fi meritat asta, respectul pentru mort ne opri de a o face.

Două scuturi fură puse pe jos, iar deasupra lor fu aşezat cu multă băgare deseamă cadavrul. După aceea, şefuldepuse alte scuturi pe pieptul nenorocitei victime a canibalilor şi în acelaşi timp scoase un nou strigăt tot atât de stridentca şi cel dintâi. La acest nou strigăt

răspunserăm toţi, afară de Kader...

Matub bătu apoi în palme, şi patru războinci, — doi de fiecare parte, — ridicară scuturile pe care se afla cadavrul. Convoiul funebru se puse în mişcare. Matubşi oamenii săi mergeau înainte. Apoi veneam noi şi Kader,urmaţi detoti negrii noştri. Karengii, la intervale regulate, băteauîn palme, scoţând în acelaşitimp sunete guturale, care ar aduce cam cu Oh! Oh!

Kader şi oamenii noştiri băteau şi ei din palme şi strigau în unison eu karengii.

Era într-adevăr de un exotism indescriptibil. Când ne dădurăm seama că acesta era marşul funebru al tribului, Laffite şi cu mine începurăm şi noi să batemîn palme şi să zicem : oh ! oh ! Făcând aceasta dădeam odovadă de simpatie atât mortului cât şi tribului amic.

În rezumat, marşul funebru se desfăşura cam în forma aceasta : Primii paşi corespundeau exact cu cele două bătăi în palme şi cele două exclamaţii oh \ oh ! Al treilea şial patrulea pas se executa într-o tăcere absolută. Al cincilea şi al şaselea erau acompaniate de bătăi în palme şi de stirigăte. Al şaptelea şi al optulea în tăcere. Şi aşa mai departe fără vreo modificare. După cum sepoate vedea din această descriere, nu-miprezenta prea multă greutate şila al patrulea pas aplaudam şi ziceam oh! oh! cu aceeaşi preciziune ca şi războinicii.

Bunul Laffite, vrând săarate într-un mod mai ostentativ amiciţia şi simpatia sa fată de trib, încetul cu încetul. — fără a-şi da seama, — începusă bată din palme mai tare şi să ridice vocea până la aşa punct încât mă văzui silit să-lvestesc să-şi micşoreze entuziazmul, de teamă să nu fie răuinterpretat de karengi.

— Ce, te supără ? mă întrebă el, puţin cam jignit, văzându-se întrerupt aşa de brusc. Dacă vrei, tac.

— Nicidecum... Nu vreau sătaci, dar atâtea păcate se fac în lumea asta din lipsă sau dimexces...

Amuitat să spun cărăzboinicii care duceau cadavrul mergeau în urmaconvoiului şi că nu luau parte la aplauze şi la strigăte, care continuară tot drumul fără nici o schimbare. Acest marş funebru era după cum se vede, extrem de monoton. Când ajunserăm în faţa

colibei, ne aşezarăm toţi, după indicaţiile luiMatub, formând două rânduri.Printre ele fu trecut cadavrul şi aşezat pe patul anume preparat. Când îl aşezară jos, un strigăt sfârşi ceremonia.

Doi oamenicu scuturile, arcurile şi săgeţile lor rămaseră să vegheze cadavrul, iar noi ne retraserăm în coliba noastră cu gândul să ne odihnim. Era şi timpul,mulţumită Domnului ! Cădeam desomn şi de oboseală.

Karengii şi negrii noştri, care erau destul de împrieteniţi acum, intrară prin colibele celelalte.

Matub părea foarte rău dispus. Nu-l întrebarăm însă mimicrezând că era încăemoţionat în urma ceremoniei. Înainte de a ne culca

pecetluirăm amiciţia noastră bând cu dânsulcâteva înghiţituri de rom, băutură pentru care toţi africaniiau o deosebită predilecţie. Adeseori

m-am servit de ea pentru a câştiga amiciţiaindigenilor în timpul călătoriilor mele prin Africa.

Dându-i o dovadă de amiciţie îi cedarăm locul cel mai bundin colibă şi cu revolverul Ia brâu şi carabina lângă noi, Laffite şi cu mine ne lăsarăm însfârşit în braţele simpaticului Morfeu.

Kader desemnase doi dintre oameni noştricare să stea die sentinelă în timpulnopţii şi afară deasta desigur că nici cei doi războinici care vegheau la căpătâiul tovarăşului lor nu dormeau.

Avui un vis îngrozitor în care dansau fără rost cranii, sălbateci, torţe acompaniatede strigăte şi mai ştiu eu ce. Laffite, după câte îmi spuse a doua zivisase că era transformat într-o gustoasă friptură şi căasista la banchetul la caremai mulţi sălbateci se ospătau din carnea sa. Din fericire, noapteatrecu fără nici un incident şi ne odihnirăm foarte bine.

A doua zi, când zorile abia luminau satul, şeful kareng ne deşteptă.

Văzându-lîn picioare înaintea noastră şi zâmbind liniştitmă gândii căluasem o precauţiune cu adevăratinutilă, dormind cu revolverele la brâu. Matub ar fi putut să facă ce voia cu noi în timpul somnului nostru adânc.

-Ce se petrece, întrebai eu.

-Nu; se petrece nimic, îmi răspunse el fără să înceteze de a zâmbi.

S-a făcut ziuă şi am dori să mâncăm ceva. Vouă nu vă e foame fiindcă aţi mâncat aseară, dar eu n-am pus nimic în gură de atâtea ceasuri. Matub avea dreptate să se plângă. Când Karengii sosiseră în sat în noaptea precedentăluasem o precauţiune cu adevăratnoi tocmai mâncam şi nimeni nu se gândise să-i invite nici măcar de politeţă. Oamenii săi erau deasemenea nemâncaţi. Mă sculai, deşteptai pe Laffite care sforăia ca un energumen şi porunci Iui Kader să ne prepare un dejun abundent şi gustos.

-—În adevăr, zisei lui Matub, n-am ţinut seamă că eraţi musafirii

noştri,de vreme ce de ieri suntem singuriilocuitori şi deci stăpânii satuluiSomor, iar voi străinii pe caretrebuie să-i primim cum se cuvine.. Am trimis să prepare un dejun bun şi vei putea mânca cât ţi-o plăceaca să-ţi potoleşti foamea.

Drept răspuns el îmi zâmbi, arătându-şi superbii săi dinţi, atât de albi încât multe fete dinEuropa i-ar fi invidiat.

Kader, fără a pierde timpul, procedă la prepararea dejunului, operaţie cam complicată, căci aveam obligaţia să ne ocupăm nu numai de şef dar şi de toţi oamenii săi.

Mă dusei să întreb pe aceştia din urmă dacă le plăcea felul de mâncare pe care- dam oamenilor noştri şi cum toţi răspunseră afirmativ, li seîmpărţi nişte porţii copioase, care, după cât se pare, li se părură minunate.

Pentru noi şi pentru Matub, Kader prepară undejun extraordinar. Cei doi oameni, care făceau de gardă lângă mort nu mâncară până ce nufură schimbaţii dealţi doi.

Şeful kareng mâncă cu o vădită, mulţumire şi cu o poftă demnă de invidiattot ce-i puserăm înainte.

Pentru el complimentele erau de prisos şi luă de două ori fără să mai ceară, permisiunea. Era foarte mulţumit şi crezuică e momentul potrivit ca să-l întreb de ce în noaptea anterioară fuseserău dispus.

- Ceaveai, Matub ? îl întrebai eu. Te temeai de ceva ?

Întrebarala care fără îndoială nu se aştepta, îl făcu să se încrunte puţin. Dar îşi reveni repedeînainte însă de a răspunde îşi trecu mâna pe frunte ca şi când s-ar fi gândit la ceeace trebuia să ne răspundă.

- Eadevărat ceeace spun, răspunse el cu sinceritate. Ieri seară, pe cândtransportam aicicadavrul soldatului meu, pe care eu îl iubeam mult fiindcă era unul din cei mai curajoşi din tribul meu, îmi dădui seama de un lucru, care mă făcu să simt deodată o oarecare ură împotriva voastră şi a servitorului vostru... După explicaţiile pe care mi le-ati datcălăuza voastră şi voi, din coliba asta trebuie să fi auzit strigătele somoranilor.

-Nu le-am auzit, zise Laffite.

- În orice caz...

Dar gândeşte-te la situaţia primejdioasă în care ne aflam. Somoranii erau cincizeci, înarmaţi în mare parte cu lănci, pe când negrii noştri erau în lagăr şi n-aveauarme.

-N-are aface — răspunse şeful întrerupându-mi discursul. Nu înţeleg cum aţi putut sta nemişcaţi ştiind că aveausă omoare pe un nevinovat...

Pe de altă parte, călăuza voastră trebuie să vă fi spus ce-au făcut cu capul tovarăşului nostru şi voi nu mi-aţi spus nimic despreun lucruatât de important... Nu cumva v-au oferit capul şi voi v-aţi văzut obligaţi să-l primiţi ?

-Nu, răspunsei eu cuun ton energic. Nu ştim nimiccu privire la asta.

Dar Matub se înfierbântase deodată şineprivea cu nişte ochi furioşi. Înţeleserăm că lucrurile se complicau şi eram gata să scoatem revolverele.

-Dacă Matub nu se linişteşte, zisei eu, şi nu se poartă ca prieten, albii nu răspund de cele ce se vor întâmpla. Dar el nu păru să se sinchisească de ameninţarea mea,

- Unde aţi pus capul războinicului meu ? strigă el. Eu ştiu că albii îşi îngroapă morţii cum facem şi noi cu ai noştri... Dacă l-aţi îngropat trebuie să-mi spuneţi unde se găseşte ca să-l putem pune în groapăalături detrupul căruia îi aparţine. Unde e ?

Kader, care era de faţă, răspunse imperioasei întrebări.

-Ştiu eu! zise- el. Capul a fost dat şefului Somor.

Auzind acestea, Matub părufoarte abătut.

- L-or fi luat cu ei! murmură el cu descurajare.

— Vezi cum te-aiînşelat, Matub, crezând că ni-loferiseră nouă ?

În ce priveşte celelalte învinuiri pe careţi-ai permis să mi le aduci, îi zisei eu pe un ton supărat şi acuzator, ţine seamă că eram oaspeţii lui Somor, ceeace ne oprea de a-lînşela. Şi afară de asta, morala noastră nune permite să omorâmcu sânge rece pe un om, fie el chiar un antropofag.

Şeful ne ascultăcu o atenţie profundă şi temându-se să nu ne fi ofensat prin accesul luide furie.

-Da, răspunse el cu ton umilit. Mi-aduc aminte că odată am auzit, în adevăr, că acestea sunt obiceiurile voastre.

-Dacă noi albii, — insistai eu, ca să arăt superioritatea noastră, —am omorî pur şi simplu ca să omorâm, ce s-ar alegede voi, când ştiţi

c-avem arme, caretrimit moartea de douăzeci de ori mai departe şi mai repede decât săgeţile voastre ?

— Desigur, ai dreptate, îmi zise el. Dar cred,în tot cazul, că albii şi negrii trebuie să fie urniţi ca să facăsă dispară de pe pământ rasa canibalilor... Antropofagii mănâncă carnea unora ca şi a altora. Dacă albii nu vor să omoare pe nimeni, pot cel puţin să prindă pe antropofagi şi noi ne însărcinăm să-i omorâm.Spuse acestea cu un accentcare dovedea credinţa sa că unica lor misiune pe pământ era să distrugă pe mâncătorii de oameni.

CAPITOLUL XI

ALTA SERBARE LA SOMOR

Contra calculelor noastre, războinicii karengi careplecaseră în urmărirea locuitorilor satului Somor se înapoiară a doua zi.

Şeful lor le poruncise să urmărească pe antropofagi timp de douăzeci şi patru ele ore şiprin urmare ar fi trebuit să vinămult mai târziu, deoarece plecaseră abia seara trecută.

Abia sosiră şi şeful voi să ştie ce se întâmplase ca ordinele sale să nu fie executate întocmai. Trimise,deci, să cheme pe acela care fără îndoială era locotenentul său.. Acesta intră în colibă şi dete explicaţii pe larg şefului său. Nu înţeleserămnimic dar observarăm că cei doi vorbeau cu un aer foarte satsfăcut. De mai multe ori chiar în timpul acestei convorbiri, râseră cu poftă şi eram în adevăr curioşi să aflăm motivul acelei veselii.

Când locotenentul se retrase, şeful ne povesti zâmbind ce se întâmplase oamenilor săi şi ce-i făcuse să se înapoieze atât de curând.

— Dumnezeu a pedepsit pe canibalii din Somor, zise el. Ca să ne facă să lepierdem urma, în loc de a merge pe drumul obişnuit, s-au afundat în pădure. Oamenii noştri au descoperit urmele paşilor lor şi luându-se după ele, au putut să-i ajungă.. Şi fără ca ai noştri săfi fost nevoiţi să tragăîmpotriva lor nici o săgeată măcar

şi-auprimit din cer pedeapsa meritată pentru crimele lor

- Par exemple! exclamă Laffite, care ca şi mine, nu prea înţelegea mare lucru din discurs.

-Fără să tragă o singură săgeată !repetă Matub.

Când canibaliivăzură pe oamenii noştri apropindu-se,fiind tot atât de laşi pe cât sunt de răi furăcuprinşi de o panică grozavă. Înebuiniţi încercară să treacă un râu, care le sta în cale. Bărbaţi, femei şi copii intrară în apă şi luaţi de curent, fură târâţi spre o cataractă dincare nimeninu poate scăpa... Ei singuri s-audat pradă furiei MareluiSpirit şi, după culm spun războinicii mei, nici unul n-a putut acăpa, căci puţinicare au putut ajunge pe malul opus, au căzut în mâinile tribului Karamek, care deasemenea urăşte şi urmăreşte pecanibali.

- Aşadar,zisei eu, tribul somoranilor...

- Nu mai există,murmură şeful kareng cu satisfacţie.

În momentul acela intră în colibă un kareng bătrân, a cărui vârstă putea fi între cincizeci şi şaptezeci de ani.

Şeful, care se sculă, când îl văzu ne spuse că era preotul decare ne vorbise în seara precedentă.

Purta obarbă lungă, albă, şi tinea în mână un baston ca acela allui Kader. Prăjina aceea era desigur simbolul demnităţii sale. Acest preot vorbea puţin franţuzeşte şi şeful kareng— dându-ne prin aceasta o

dovadă de curtenie — avu cu el o lungă convorbire în această limbă. Îi ceru câteva lămuriri asupra ceremoniei ce trebuia, să se oficieze la îngroparea victimei somoranilor şi se interesa în special dacă se găsise capul, care trebuia neapărat să fie îngropat cu mortul pentru ca acesta, să se poată odihni în pace .

- Ce facem atunci, întrebă şeful cu o expresie de profundă mâhnire. Cum se va prezenta tovarăşul nostru când va fi chemat de Marele Spirit ?

-Va trebui să-l îngropăm chiar în locul în care a fost omorât, zise preotul. În modul acesta şi spunând anumite rugăciuni, vom face ca sufletul să nu sufere şi să zboare către cer, pe când corpul va aştepta ziua cea mare...

Aceste explicaţii liniştiră pe şef şi în acelaş timp şi pe noi căci ne temeam că vom fi nevoiţi să mai aşteptăm încă două sau tnei zile dacă bunul om ar fi crezut că era absolută nevoie să găsească capul războinicului mort.

Tocmai, zise Laffite, luând parte la conversaţie. În ţara noastră facem acelaş lucru, când se întâmplă să lipsească vreun membrualpersoanei care a murit...

Eu unul eram de părere că nu era nevoie de această mică minciună, dar bunul Laffite lăsă să-i scape cuvintele aşa cum îi treceau prin minte, fără să se gândească la urmările lor.

Între timp, mulţumităforţei magnetice a sacrificatorului somoran. corpul mortului începea să se descompune cu repeziciune, împrăştiind un miros nesuferit.

Era absolut de neînţelescum puteau sta lângă dânsul cei doi războinici care îl vegheau afară numai dacă organul lor nazal n-o fi fost cu totul diferit de al nostru.

-E de nesuferit! zicea Laffite astupându-şinasul fără nici o sfială.Întradevăr, mirosul nu era deloc plăcut. Din fericire, şeful kareng dete ordin să se procedeze la îngroparea nenorocitului, care ordin fu pus în practică imediat.

De bună voie n-am fi asistatla ceremonie, dar în Africa nupoţi face altfel decât să treci peste orice repulsiune, căci indigenii sunt gata imediat să vadă o ofensă în orice refuz.

Războinicii se aşezară pe două rânduri, la dreapta şila stânga băncii pe care se odihnea mortul. Noi şi negrii noştri stam la dreapta, — cât mai departe posibil — iar şeful kareng şi preotul se aşezară în faţa rusticului catafalc.

La un semnal al preotului, curioasa ceremonie începu. Şeful şi preotulfăceau dese închinăciuini înfaţa mortului şi după fiecare din ele războinicii scoteau strigătul pe care-l cunoaştem de mai înainte. Negrii noştri, târâţi de exemplul celorlalţi îşi uniră vocile cu ale karengilor şi — nu ştiu pentru ce— dar îmi închipui că găseau jocul foarte amuzant. De prisos să mai spun că Laffite nu pierdu ocazia de a

scoateşi el câteva strigăte, iar Kader stând în faţa negrilor din

escorta noastră, da exemplul, deschizând o gură care te înspăimânta. Nu ştiu dece, dar acea ceremonieîmi revine adeseori în minte cu o extraordinară preciziune.

Când cântecul acela se termină, se formă convoiul în acelaş mod ca şi în noaptea precedentă şi cu concursul aceloraşi aplauze şi exclamaţii carenu încetară până ce nu ajunserăm la loculunde războinicul căzuse mort sub lovitura sacrificatorului canibal.

Pe când doi oameni făceau groapa, preotul ridică mâinile şi privea spre cer murmurând câteva cuvinte neînţelese. Apoi continuă să se roage mângâindu-şi barba şi obrajii, iar la sfârşitul rugăciunii îşi dete o lovitură în piept şi una în pântece. Aplicându-şi această ultimă lovitură scoase un „oh”, care fu repetat de toţi cei prezenţi. După ce cadavrul fu pus în groapă şi pe când îl acopereau cu pământ, se repetară strigătele dedouăzeci şi una de ori.

Desigur că cititorul îşi închipuie dupăcum ne-am închipuit şi noi, că după ceremoniafunebră tribul va ţine doliu. Închipuiţi-vă surprinderea noastră când şeful kareng ne spusecă avea să organizeze o serbare pentru a celebra intrarea în cer a sufletului defunctului.

Laffite nu-şi putustăpâni râsul, iar eu mă mulţumii să zâmbesc ceeace fu interpretat ca un răspuns afirmativ.

— Şi noi facem totaşa, insistă el, căci merită să fim veseli şi să petrecem....

Nu se terminase încă înmormântarea.Şi totuşidoream din tot

sufletul să ne reluăm iarăşidrumul spre Tombella, căindu-ne de o sută de ori de nenorocita ideie ce avusesem să întrebăm de calea cea mai

scurtă pe locuitorii din Somor. Nu numai că am întârziat dar din clipa în care intrasemîn acest sat totul fusese pentru noi o seriede incidente şi de spectacole neplăcute. Dar călătoriile prin interiorul continentului african sunttotdeauna bogate în incidente neplăcute, privaţiunii şi pericole. N-aveam alt mijloc decât să primim invitaţia şi să mai avem răbdare încă vreo câteva ore.

Războinicii karengi îşi puseră unul câte unul scuturile, arcurileşi săgeţile întrun colţ al pieţei. Când fură dezarmaţlformară împreună cu negrii noştri un cerc în mijlocul căruia doi dintre ei începură să danseze în timp ce pe feţele lor se reflecta cea mai maire veselie. Noi, împreună cu şeful kareng, ocupam un loc de onoare în cerculspectatorilor.

Prima pereche de dansatori, execută un fel ele dansreligios, lent şi monoton, acompaniindu-se cu un cântec compus din trei note şi care era extraordinar de somnifer. După acestea urmară câţiva dansatori împodobiţi cu nişte paie lungi. Dansul acestora era o succesiune de sărituri fără ordine şi fără ritm, căci principalul lor scop era să imprimecât mai multă mişcarebraţelor şi paielor care îi împodobeau.Muzica se reducea la bătăile înpalmă ale spectatorilor, muzică destuilde primitivă şi care nu era făcută pentru prea complicate figuri coreografice. În totcazul, însă. deşispectacolul era straniu şi primitiv, nu se poate spune că nu ne interesa. Laffite tinea cu orice preţ să găsească o mare asemănare între aceste dansuri şi acelea care se dansează înAmerica şi în Europa.

- Ia priveşte, Tican ! îmi spunea el încet. N-o să tăgăduieşti, cred, asemănarea dintre paşii aceştia şiai black- bostonului !... Iţispun eu că sunt identici. Aceştia sunt ceva mai sălbateci, darîn fond sunt aceiaşi.

-Dragul meu,îi spusei eu, a imita pe negrie la modă azi.

În momentul acelaintrară în cerc patru negri carefură primiţi cu adevărate ovaţii. Zâmbind începură să danseze.

-Uită-te ! uită-te ! Cunosc dansul ăsta ! L-am văzut dansându-se undeva ! A, da! E ,,charleston-ul!

- Te înşeli, îi răspunsei eu! Adu-ţi aminte dansul pe care ni l-a descris Kader. Acesta, amicul meu, e Dansul Canibalilor!

Laffite mă privi cu un fel de dispreţ, neînţelegând că-mi băteam joc de el.

CAPITOLUL XII

RECUNOŞTINŢA ŞEFULUI KARENG

Serviciul pe care-l făcusem şefului kaneng asistând la înmormântarea soldatului său, era pentru el un motiv de recunoştinţă. După ce se termină ceremoniile, ne întreabă cc intenţii avem şi dacă ne putea fi de vreun folos. Fiind la capătul voiajului nostru spre Tombella destul de aproape de satul Somor, contrar părerii călăuzei noastre, îi răspunserăm că n-avem nevoie de concursul său ex- plicându-i că ne ducem la Tombella.

— Vă voi escorta pân-acolo zise el.

Adevărul e că, după părerea călăuzei noastre, pân-acolo nu era decât o distantă de o zi pe când după părerea şefului kareng aveam un drum de cel puţin trei zile. De fapt călăuza noastră luase drumul acela ca să ajungem mai curând după cum voiam noi, dar ne mărturisise că niciodată nu mai trecuse pe acolo. Era deci posibil să se fi înşelat.

Mie unul, propunerea şefului kareng nu mi se părea rea căci în tot cazul aveam în ei nişte buni tovarăşi de drum, ceea ce înlătură cu totul teama de a fi atacaţi de triburi sălbatice sau de antropofagii, care puteau fi prin acele locuri. Hotărârăm dar să pornim în zorii zilei următoare şi să aşteptăm puţin, — o oră cel mult. — în împrejurimile satului Somor, căci Karengii, conform principiului lor, ţineau să distrugă satul dând foc colibelor...

Ce e drept, nouă nu prea ne convenea această meserie de inceindiatori, măcar că era vorba de un sat de antropofagi, aşa că primirăm cu bucurie propunerea lor de a pleca înainte ca ei să dea foc colibelor.

Şeful ne lăsă apoi singuri, ducându-se să se înţeleagă cu oamenii săi, iar noi profitarăm de lipsa sa ea să examinăm mai bine situaţia.

- Nu crezi că e primejdios să mergem la Tombella împreună cu karengii ?

-Afară numai dacă sentimentele lor de recunoştinţă par fi simulate.

- Nu vă temeţi, afirmă Kader, care urmărea convorbirea noastră. Dacă un şef kareng spune că vrea să ne ajute o va face cu sinceritate, căci karengii sunt bunicând nu sunt răi.

Era puţin cam complicată ideia lui Kader şi cerându-i să-mi explice îmi spuse că ei puteau fi răi cu antropofagii, dar sunt foarte buni cu ceilalţi oameni, sau cel puţin cu acei care nu le sunt duşmani, şi în adevăr au foarte puţini în afară de canibali. Apoi adaogă :

-Când un kareng vrea să protejeze pe cineva, e în stare să-şi dea viaţa pentru el i Aşa, sunt toţi karengii! Şi n-aveţi,deci,de ce vă teme, musiu ! ei cunosc drumurile mai bine decât cel mai iscusit ghid.

Hotărârăm, deci, să mergem în aşa fel, încât ei să ne precedeze în timp ce noi vom rămâne la o oarecare distanţă. În acest mod chiar

dacă ar fi fost, dispuşi să ne joace vreo festă, lucru la care te poţi aştepta oricând, călătorind prin Africa, — puteam cel puţin să ne apărăm.

Petrecurăm noaptea aceea în coliba şefului Sornor în tovărăşia şefului kareng, care ţinuse să ne oferte el masa. Oamenii săi vânară câţiva porumbei sălbateci şi alte păsări, pe care bine înţeles le doborau cu pietre sau le prindeau cu curse foarte ingenioase.

Voirăm să le spunem c-am fi preferat să le frigem în modul cum ştiam noi, dar temându-ne să nu se ofenseze şi să creadă căn-avem încredere în oamenii săiprimirăm invitaţia. Incontestabil că păsările fură delicioase şi fripte într-un mod pe care nu-l ştiu dacă e de origină europeană sau indigenă.

Iată cum le preparau : după ce curăţau pasărea de pene îi scoteau intestinele şi măruntaiele, căutând însă să n-o golească prea mult. Apoi o umpleau cu nişte ierburi aromatice, pe care le cunosc ei şi care dau cărnii o aromă specială. În acest timp se taie nişte beţe lungi de vreo 75 de centimetri şi absolut drepte, care se ascut la una din extremităţi înfigându-se apoi prin spinarea păsării. Se aprinde apoi un foc special cu un fel de frunze uscate, care ard fără să facă fum şi se frige pasărea, învârtind frigarea care e susţinută de nişte ţăruşi bătuţi în pământ. După această operaţie, care se face cu o deosebită atenţie, se deschide pasărea, se scot ierburile şi se prezintă la masă tăiată drept în patru. Un detaliu important : labele i se lasă întregi, şi ştiţi de ce ? Pentru ca s-o poţi ţine de ele când mănânci, căci furculiţele nu prea sunt obişnuite prin acele regiuni...

Ni se serviră, deci, păsări fripte în modul acesta şi mărturisesc că dacă meniul nu era prea variat, fu în schimb delicios ca gust şi nu odată mi-am amintit de felul acela e friptură, după ce am plecat din acele ţări.

După cină fumarăm şi începu veghea care fu destul de lungă. Şeful karengilor ne făcea tot felul de întrebări cerându-ne explicaţii asupra unor lucruri fără nici o importanţă pentru noi, cum ar fi de pildă, pentru ce europenii poartă cămaşă şi alte haine pe deasupra, când cămaşa le acoperă destul corpul ?

În sfârşit ne ajunse oboseala şi urându-ne reciproc noapte bună, ne culcarăm fiecare în câte un colţ al colibei.

Cu toată prezenţa karengilor, călăuza puse sentinelele ca de obicei la uşă şi după ce i se aprinseră focurile, veni şi el să doarmă în colibă, după cum îi spusesem; astfel trecu noaptea fără nici un incident.

A doua zi, dis de dimineaţă pornirăm la drum şi după cum stabilisem, ieşirăm cei dintâi din Somor şi intrarăm în pădure unde poposirăm timp de vreun ceas.

Karengii rămăseseră ca să dea foc satului, după cum hotărâseră, iar noi aşteptam nerăbdători să sfârşească mai curând opera lor, crimnală după legile şi obiceiurile noastre. Văzurăm în curând un nor de fum ridicându-se deasupra colibelor şi apoi o flacără roşie care se confundă in curând cu reflexul roşu al acelui răsărit de soare african.

De prisos să mai descriu fantasticul şi maiestuosul spectacol, atât de impunător prin simplitatea sa...

Gândindu-mă totuşi că acelor oameni li se părea foarte drept să

incendieze astfel locuinţele altora, mi se păru ciudat, că nu-mi puteam stăpâni o impresie neplăcută, lucru pe care-l comunicai tovarăşului meu.

- Se vede că nu-ţi aminteşti ce-au făcut germanii în Belgia, şi totuşi ei sunt o naţiune civilizată..

- E altceva. Ei se găseau în stare de răsboi declarat în mod oficial.

Ştiam foarte bine toate astea, dar nu puteam totuşi înţelege cum autorităţile locale nu interveneau spre a pedepsi astfel de vandalisme.

- Cine ştie, zise amicul meu, poate că aceşti oameni luptă împotriva canibalilor de acord cu autorităţile. Canibalii, apoi, sunt inamicii comuni ai karengilor şi ai portughezilor, care ca şi cei dintâi vor să facă să dispară această rasă de oameni şi cum ei fiiind europeni nu pot proceda la exterminarea acelora prin mijloace sălbatice şi barbare, lasă această însărcinare Karengilor, inchizând la nevoie ochii...

Călăuza, care de câteva momente asculta convorbirea noastră, afirmă că atesta erau cazuri şi că pe de altă parte, cum triburile de canibali nu se găsesc în apropierea reşedinţelor autorităţilor, cine putea şii şi preciza cum se produceau acele incendii? Portughezii vor spume cu siguranţă că satul Somor a luat foc singur, chiar dacă noi am fi denunţat pe karengi ca autori ai delictului.

Pe când vorbeam văzurăm, însfârşit, karengii venind în pas gimnastic; şeful mergea în fruntea tuturor, iar ceilalţi îl urmau într-o ordine destul de războinică. Era un convoi impresionant şi nicidecum turcesc, cum s-ar putea, închipui.

Şeful ne ceru apoi scuze, că ne făcuse să aşteptăm atâta şi când îi comunicarăm că doream ca ei s-o ia înainte ca să ne arate drumul, chemă pe locotenentul său şi dete ordin ca oamenii să pornească înainte, iar el rămase lângă noi.

Străbăturăm păduri, trecurăm prin văi şi coline fără să urmăm vreun drum, aşa că la fiecare popas ne întrebam dacă şeful kareng era de bună credinţă sau dacă ne făcea să înaintăm spre interiorul continentului cine ştie cu ce intenţii. Călăuza noastră, după cum am mai spus, nu cunoştea drumul, aşa că nu ne puteam lămuri dacă mergeam spre Tombella sau spre ţara războinicilor karengi.

Trebuie să mărturisesc, că după a doua noapte petrecută în compania Karengilor, am avut momente în care începeam să fim îngrijoraţi de soarta noastră : şeful se arătă mereu foarte amabil cu noi, dar cum după noile calcule făcute de călăuză şi chiar de Karengi, trebuia să ajungem a treia zi, mi se părea ciudat că nu recunoaştem împrejurimile, pe care Kader le cunoştea, după cum pretindea cel puţin .

Nimic n-ar fi fost mai imprudent decât să arătăm cel mai mic semn de îngrijorare fată de negrii, aşa că nu ne puteam manifesta uimirea decât într-un mod superficial....

Mă gândii apoi să spun şefului că doream să se grăbească, fiindcă mă simţeam cam indispus şi aveam nevoie să ajung cât mai curând la Tombella....

Stratagema avu rezultatul dorit, sau mai bine zis ne permise să ne convingem că ne înşelasem asupra intenţiilor şefului, care chemând pe locotenentul său, îi porunci să aleagă între oamenii săi câţiva mai puternici, care să ne ducă în fugă la Tombella.

- Nu, nu! spusei eu. Nu e nevoie de atâta grabă... mulţumesc ! Cred însă că nu suntem prea departe ? Nu-i aşa ?

- Doar la câteva ore depărtare...

- Oh ! atunci e zadarnic să-ţi mai oboseşti oamenii...

După vreo trei ore,în adevăr, eram în apropiere deTombella, Şeful ordonă oamenilor săi să se oprească şi se pregăti să-şi ia adio.

- Cum am putea să-ţi exprimăm recunoştinţa noastră,şefule?

- Eu trebuie să vă mulţumesc.

-— Cum se poate. Noi îţi suntem obligaţi. Vrem să ne spui cum doreşti să-ţi arătăm recunoştinţa noastră ... Aşa e obiceiul la noi...

Şeful Kareng se gândi un moment şi înţeleseră că nu voia să ne contrarieze. Se gândea desigur ce-ar fi putut cere pe când noi ne temeam să nu fie ceva pe care, întâmplător, nu i-l puteam da, de pildă o puşcă sau un revolver. Totuşi nu se gândi prea mult şi ne zise brusc :

- Fiindcă vreţi să-mi dovediţi recunoştinţa, v-aş ruga să-mi daţi....

— Ce ? Să vedem dacă se poate !

- Aş vrea., dacă,în adevăr,vreţi să-mi răsplătiţi serviciile.... Ce-aşavea ca amintire... să-mi spuneţi numele voastre!

Ne privirăm uimiţii, căci nu ne aşteptasem să ne ceară aşa de puţin lucru. Şi totuşi, el credea că ne cere mult.

- Eu mă numesc Tican, iar prietenul meu Laffite...

- Mulţumesc ! Tican şi Laffite. Je ne l’ouotierai pas...

Karengii defilară prin faţa noastră într-o relativă ordine şi la urmă, şeful se plecă până la pământ, repetând cele două nume.

Tican şi Laffite! Nu vă voi uita niciodată !

SFÂRŞIT

Created by AVS Document Converter

www.avs4you.com